Ce este Adevărul?

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

***

Adevărul doare. Să începem cu asta. Din acest motiv îl auzim atât de rar, fiindcă lumea ne cruță. Nu că ne-ar vrea binele, dar evită scandaluri și supărări din cauza adevărului spus într-un acces de sinceritate.

Atunci când îl auzim totuși, preferăm să nu-l acceptăm, îl trecem la categoria răutăților și a bârfelor. Respins și tăgăduit, adevărul se dovedește a fi ostracizat. Minciuna e mai convenabilă, mai comodă, mai plăcută.

Apoi, nu există un singur adevăr, ci mai multe adevăruri. Orice fenomen poate fi privit și apreciat din unghiuri diferite, orice realitate are mai multe fațete și interpretări. Lucrurile cele mai juste nu sunt lipsite de antinomii.

În politică în fond nu poate exista un adevăr unic, acolo există numai deținători unici ai adevărului. În știință adevărul e mereu tranzitoriu, în filozofie e mereu căutat și reinventat. Până și religia găsește dificilă formularea unui adevăr absolut. Știm că întrebarea lui Pilat, „Ce este adevărul?”, a fost lăsată în mod precaut fără răspuns.

Adevărul, prin urmare, e cel mai incert lucru, nu poate fi definit, e fluid și indicibil.

În plus, adevărul e subiectiv, își are izvorul în impresiile și închipuirile noastre. Suferă de un grad înalt de relativism, e ostaticul capriciilor și al senzațiilor omenești, e un produs mai curând afectiv, unul mai degrabă psihologic decât ontologic.

Anatole France semnalase în scrierile sale acest exces al dualităților: „Nimic nu e în sine cinstit sau rușinos, drept sau nedrept, plăcut sau dureros, bun sau rău. Singură părerea noastră dă lucrurilor o însușire sau alta, așa cum sarea dă gust bucatelor”. Altfel zis, orice adevăr personal e un fabricat, e supus condimentării, poate fi plasat în forme. E maleabil, schimbător.

În căutarea adevărului pornim de la nedumerire, de la neîncredere, de la interogație. Recunoaşterea necunoaşterii este primul pas spre cunoaştere. Oricâți pași am face însă, este insuficient. Adevărul are un început, dar nu are un sfârșit. Nu dăm de capătul lui.

Știm că nu știm ceva anume, dar nu mai ajungem vreodată să cunoaștem tot ce am putea ști. Trăim prea puțin și suntem prea mici pentru a cuprinde necuprinsul. În acest sens, adevărul e ca orizontul care se îndepărtează pe măsură ce înaintăm spre el.

Un precept al daoiștilor spune asta într-o formă cât se poate de plastică: „Viața este mărginită, dar Cunoașterea este nemărginită. Este o mare primejdie să cauți nemărginirea cu ajutorul mărginirii”. E primejdie deci, nu doar iluzie. A căuta adevărul în mod maniacal te poate sminti sau, dacă analizăm, constatăm că însăși ambiția de a căuta un adevăr absolut poate fi o consecință a smintelii.

Ce ne facem dacă am dat totuși de un adevăr? Nu ne liniștim. Odată dibuit, un adevăr deschide perspectiva spre altele, care derivă din el. E ca o ușă deschisă într-un labirint cu o infinitate de uși. Ajungem să ne întrebăm ca filozoful moldovean Victor Teleucă, aproape metafizic: „Adevăruri, adevăruri, ce ascundeți dincolo de voi?”.

Drama cea mare a adevărului e când devine plictisitor. Un adevăr care plictisește nu mai convinge, nu mai e trebuincios. El face loc superstițiilor, credințelor, manipulărilor, surogatelor, simulacrelor. Se pierde în mulțime.

Unele adevăruri nu stau la fundul mării, ci adeseori la suprafață, chiar în dreptul ochilor, dar pot fi atât de transparente și evidente, încât trecem cu privirea prin ele, fără a le remarca. Adevărul e cel mai prezent și cel mai neglijat lucru din viața noastră.

 

© Dorian Furtună, etolog
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Comments

  • galina cuza says:

    Foarte bine scris! Am facut de abea ieri cunostiinta cu cartea , in holul la Geneza Art. Am postat pe FB , daca nu va suparati- sa va cunoasca mai multa lume.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *