Ce spun filozofii despre agresivitatea umană

 

Începând cu filozofii antici şi până la cugetătorii din timpurile noastre, existenţa la om a unei presiuni interne spre ură şi violenţă rămâne a fi pentru ei un lucru neîndoielnic. Aşa dictoane precum: “Naturam expelles furca, tamen usque recurret” (“Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce înapoi”), sau „Homo homini lupus est” („Oamenii sunt ca lupii unii faţă de alţii”), rostite în diferite epoci, trădează un fel de fatalism manifestat de filozofi în raport cu perenitatea şi răspândirea agresivităţii umane. Oratorul grec Demostene spunea că adeseori îi vinea în gând să dorească să piară cei răi; dar că se temea ca nu cumva de pe urma acestei dorinţe să facă cetatea cu desăvârşire pustie.

Anticii au cugetat îndelung în privinţa originii răului în lume şi a modalităţilor de a diminua agresivitatea în societatea umană. În această privinţă, una dintre cele mai originale idei îi aparţine filozofului grec Aristotel, care a propus conceptul de „catharsis” (din greaca veche – „curăţire”, „eliberare”), ca o formă de excitare de natură religioasă şi estetică prin care un individ se eliberează de frustrările şi ura acumulată şi obţine o stare de calm. În închipuirea lui Aristotel, catharsisul este aidoma unui tratament medical pentru psihicul uman, deoarece îl izbăveşte de gândurile negre şi de răutate, iar pentru atingerea stării de catharsis, una dintre cele mai bune metode este să vizionăm o dramă sau o tragedie, care oglindeşte şi consumă emoţiile noastre negative, purificându-ne.

Ideea foarte inspirată a lui Aristotel a anticipat cu două milenii fundamentarea sa ştiinţifică. Cunoaştem că Sigmund Freud a reînviat conceptul de catharsis în cadrul teoriei psihanalitice şi a utilizat tehnici de atingere a catharsisului în tratarea diferitelor nevroze. Găsim şi o asemănare între ideea eliberării negativului prin catharsis şi „modelul hidraulic” al etologului Konrad Lorenz, privind necesitatea eliberării periodice a agresivităţii prin activităţi inofensive.

În perioada renascentină, la filozoful politic italian Niccolo Machiavelli întâlnim menţiunea despre energia (umoarea) internă, care apasă asupra individului (exact ca la Lorenz): “…se dă frâu liber acelor umori care fierb în cetăţeni, într-un fel oarecare, acestea îndreptându-se asupra unui alt cetăţean: iar când aceste umori nu se pot elibera pe căi fireşti, se eliberează cu mare putere, punând în primejdie întreaga republică”. De altfel, în formularea de mai sus Machiavelli descrie în mod indirect una dintre cele mai eficiente tehnici de manipulare, care a completat dintotdeauna arsenalul tactic al manipulatorilor din vârful ierarhiei politice şi militare – recanalizarea agresivităţii către un duşman extern sau imaginar, pentru evitarea unei explozii sociale interne (tehnică pe am analizat-o mai pe larg în articolul despre „duşmanul comun”).

Un alt filozof de epocă, englezul Thomas Hobbes, în celebra sa operă „Leviathan”, vorbeşte despre “starea naturală de război a oamenilor”, considerându-l pe fiecare om în parte “agresor natural”. La francezul Michael Montaigne găsim cugetări despre “tendinţa naturală spre cruzime”.

Filozoful scoţian din secolul XVIII, David Hume, a fost deosebit de prolific în analizarea naturii umane din perspectiva realismului şi a scepticismului moderat. Lui îi aparţine fraza că „raţiunea este sclava pasiunilor”; argumentele noastre raţionale sunt adeseori forme de justificare post-factum a unor opţiuni dictate de motivaţiile iraţionale. Sunt interesante viziunile lui Hume asupra moralei umane; el remarcă moralitatea oamenilor, însă o pune în relaţie cu trei condiţii. Prima condiţie este a similarităţii; ne sunt simpatici şi suntem empatici faţă de oamenii care ni se aseamănă, fizic, la caracter, după statut sau profesie. A doua condiţie este a contactului nemijlocit; empatizăm cu oamenii cu care comunicăm frecvent, sunt din cercul nostru apropiat. A treia condiţie este a relaţiilor de rudenie; pe noi ne caracterizează un gen de moralitate nepotistă sau de rudenie, care ne face să-i favorizăm pe membrii de familie, să le dăm dreptate şi să empatizăm cu suferinţele lor.

Din cele prezentate, vedem că, în corespundere cu viziunea lui Hume, este firesc pentru oameni să fie etnocentrici şi xenofobi, altfel zis, pe de o parte ataşaţi rudelor, pe de altă parte – indiferenţi sau chiar violenţi în raport cu străinii. Principiile „moralităţii nepotiste” ale lui Hume se mulează perfect cu principiile „altruismului de rudenie”, dezvoltate de biologii evoluţionişti din secolele XX-XXI. Pentru Hume aşadar, morala umană se manifestă într-un cadru restrâns, în afara căruia natura umană devine egoistă şi violentă.

Lista constatărilor fataliste continuă odată cu înaintarea spre era cunoaşterii şi a modernităţii; de pe diferite poziţii analitice, filozofii ajung în majoritatea lor la aceleaşi concluzii privind înclinaţiile spre răutate ale firii oamenilor, despre care Arthur Schopenhauer spunea că e “înnăscută”.

Filozoful german Immanuel Kant încearcă să evite o catalogare unilaterală şi tranşantă a firii umane, presupunând că, de fapt, există o combinare a predispoziţiilor spre bine şi spre rău. În lucrarea „Antropologia din punct de vedere pragmatic”, Kant meditează: “Problema este de a şti dacă omul este prin natură bun sau rău sau dacă, prin natură, el poate fi într-un fel sau celălalt…”. Însă una din concluziile sale limpezeşte lucrurile: “Totuşi, experienţa arată o dorinţă activă de ilicit, deşi se ştie că este ilicit, adică dorinţă de rău; înclinaţie care se trezeşte în mod infailibil de îndată ce omul începe să facă uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera că această înclinaţie este înnăscută; astfel, din cauza caracterului său sensibil, omul poate fi considerat rău prin natură dacă vorbim de caracterul speciei”. Este deci, potrivit lui Kant, ceea ce arată experienţa. În lucrarea „Spre pacea eternă”, filozoful pare a fi mai franc la acest subiect, scriind: „Războiul însuşi nu are nevoie de nici un motiv deosebit; el pare să-şi aibă rădăcina în natura umană”.

Un alt cugetător german, Friedrich Nietzsche, în plină epocă a modernităţii dezvoltă o filozofie distinctă dedicată violenţei şi luptei, în care războiul este caracterizat ca o stare firească a naturii umane şi a societăţii. Fiind determinat de „voinţa către dominare”, care e proprie tuturor fiinţelor vii, războiul menţine esenţa fizică şi spirituală a naţiunii. Pacea îndelungată, din contră, reprezintă o patologie creată artificial, deoarece duce la degradarea omenirii. În opinia lui Nietzsche, morala pacifismului nu e decât un instrument pe care îl aplică cei slabi şi bolnavi pentru a-i struni pe cei puternici şi sănătoşi, iar popoarele care se lasă influenţate de discursurile non-violenţei, sunt sortite la distrugere de către inamicul care promovează spiritul puterii şi al războiului.

La rândul său, sociologul francez Gustave le Bon, care a publicat lucrări de senzaţie la sfârşitul sec. XIX, nu a avut niciun dubiu în privinţa „răului originar” al naturii umane şi considera că oamenii au o înclinaţie incontrolabilă spre violenţă, indiferent de educaţie şi statut social: „Oamenii cei mai neasemănători după felul de a gândi pot avea pasiuni, instincte şi sentimente identice. (…) Între un matematician celebru şi cizmarul său poate exista o prăpastie din punct de vedere intelectual, dar din punct de vedere al caracterului nu există nicio deosebire sau aceasta este foarte neînsemnată”.

În secolul XX, numeroşi filozofi şi savanţi nebiologi au remarcat existenţa unei naturi lăuntrice a violenţei umane. Albert Einştein a fost în mod aparte preocupat de originea răului în lume, a corespondat cu Sigmund Freud la acest subiect şi a menţionat tema războiului în numeroase discursuri. Potrivit lui Einştein: „În om există o atracţie profundă pentru ură şi distrugere”, iar această atracţie se exteriorizează în anumite împrejurări, creând o adevărată „psihoză colectivă”. Iar opinia lui despre geneza războiului poate fi redată prin următoarea frază, pe care a rostit-o încă în 1915: „Rădăcinile psihologice ale războiului sunt, după părerea mea, întemeiate din punct de vedere biologic pe caracteristicile agresive ale fiinţelor de sex masculin“; acest citat ar putea fi motto-ul multor cărţi despre etologia agresivităţii umane.

Pe alte meridiane, în Rusia, filozoful Nikolai Berdiaev a scris, în 1918, unui eseu întitulat „Cugetări despre natura războiului“ („Мысли о природе войны”), în care denunţă „răul care trăieşte în noi“. Într-un pasaj din acel eseu, Berdiaev afirmă în mod dezolant: „Şi, cu adevărat, omul este într-o mai mare măsură violator şi ucigaş decât el însuşi presupune acest lucru sau decât alţii presupun acest lucru la el. Nu trebuie să vedem doar în război violenţă şi omoruri. Toată viaţa noastră paşnică conţine violenţă şi omoruri. Şi până a începe actualul război mondial noi am violat şi am omorât în deplinătatea vieţii obişnuite nu mai puţin decât în război. Războiul doar a scos la iveală şi a proiectat în plan material vechile noastre violuri şi omoruri, ura şi duşmănia noastră. În adâncurle vieţii există un izvor întunecat şi iraţional“.

Pentru filozoful francez Andre Glucksmann, violenţa e sinonimă cu ura, ambele găsindu-şi originea în agresivitatea nativă. „Ura nu e nici accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentală de a distruge, e dovada prezenţei unei genuni uşor de perceput, lângă noi, care nu se află în urma noastră, ci în noi, în jurul nostru. E o negativitate subversivă, radicală, ea există începând de la rădăcină şi îşi dovedeşte eficacitatea în evocarea stăruitoare a haosului primar”, opinează filozoful. După care, lansează următorul reproş în adresa celor care văd în violenţă un mecanism al raţiunii doar: „Învăţaţi să descoperiţi bomba umană pură şi nudă, mai înainte ca ideologii şi oamenii religioşi s-o ambaleze în justificări, motive, pretexte şi false străluciri teoretice sau sentimentale, bune să-i acopere violenţa crudă cu un văl de pudoare cât se poate de academică”. Pentru un alt filozof francez, Jean-Paul Sartre, ura este o „credinţă impermeabilă la raţiuni şi la experienţă”, deci este din afara sferei raţiunii.

În sfârşit, psihologul şi filozoful existenţialist american Rollo May vine cu o sentinţă care înmagazinează în sine o bună parte din consideraţiunile de mai sus: „Practic, tot ceea ce facem este un amestec de forme pozitive şi negative ale agresivităţii”. Voi încheia cu acest citat foarte scurta mea incursiune în viziunile filozofice asupra violenţei umane. Ceea ce a am vrut să subliniez în acest articol este deschiderea marilor filozofi ai lumii către ideea că omul este dominat de o înclinaţie lăuntrică şi nativă spre agresiune şi distructivitate, care e asociată cu însăşi biologicul firii umane. Aşa arată observaţiile atente şi experienţa privată a fiecăruia dintre aceşti filozofi.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *