Cum ne consumăm timpul

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

 

Observ, cu un oarecare amuzament, că numeroși oameni nu știu cum să-și umple timpul pe care îl au pe Pământ, dar pretind să obțină o viață veșnică după moarte.

Oare ce să facă ei acolo o eternitate? Să continue plictisul vizionând seriale, să stea la taclale, consumând movile de răsărită pe laiță și bârfind îngerii? Sau să urmărească de sus repetabila telenovelă a omenirii de jos?

Cea mai nădufoasă pretenție este să vrei să trăiești o veșnicie cerească, fără a fi apt să-ți gestionezi anii și zilele pământești. Să încercăm să contabilizăm timpul consumat aiurea; ne vom îngrozi să descoperim cât de risipitori suntem cu cea mai prețioasă și deficitară resursă a vieții noastre.

Se povestește că un cancelar francez, D’Aguesseau, a scris o carte din trei volume, în tot timpul însumat cât își aștepta soția să se gătească de ieșire la vreo petrecere. Iată exemplul unui om care a știut să-și utilizeze cu maximă eficiență orele suspendate.

Biologul rus Aleksandr Liubishev și-a cronometrat atât de strict timpul dedicat diferitor activități, încât a reușit să depășească propriile planuri și năzuințe în domeniul creației științifice. Limbile engleză și germană le-a învățat în orele cât se deplasa cu transportul la serviciu și acasă. El constituie un caz de remarcabilă excepție, unul la câteva milioane.

Timpul e sinonimul vieții. Îl irosim totuși atât de neinspirat, atât de târziu îi înțelegem valoarea și nici măcar atunci nu ne dumerim cum să-l trăim cu rost.

Viața oricum este deșartă și efemeră, vor spune unii, plini de dezolare. Bineînțeles că totul e trecător, însă așa cum a punctat cu tâlc Noica, depinde cum trece, cu o împlinire, sau fără? După care tot el întreabă sentențios: „Prin ce numeri timpul? Prin zile? nopți? așteptări? sau prin lucrările tale?”.

Regretele multor muribunzi sunt cauzate nu atât de faptul părăsirii vieții, cât de sentimentul nerealizării depline a operei lor. Nu s-au putut împăca cu gândul că lasă în urmă idei nevalorificate, că nu și-au edificat moștenirea pe care să o lase posterității, că nu au reușit să dea tot ce puteau da. Când compozitorul maghiar Bartok Bela murea de leucemie, el îi mărturisi medicului său, înainte de a se stinge: „Îmi pare rău că va trebui să plec cu bagajele pline”…

Moartea nu este atât de regretată, atunci când simți că ți-ai realizat programul vieții, când pleci cu bagajele descărcate, lăsând ce-a fost mai bun din tine, cu senzația că ai făcut cât ai putut de mult. Puțini au fost cei care au avut privilegiul unei asemenea stări de spirit. Despre Sofocle se spune că a murit fericit, la 90 de ani, în momentul când aflase că tragedia sa, prezentată la un concurs, a fost considerată cea mai bună.

Oare câți reușesc să moară împăcați cu sine, fără a mai tânji în disperare după o altă viață, pe care să o trăiască mai cu sens?

 

© Dorian Furtună, etolog
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *