Cum s-a încercat eliminarea unui instinct pe cale politică

 

Faptul că agresivitatea este un instinct creează incomodităţi în plan social şi politic. Explicaţiile etologiste despre natura instinctuală a agresivităţii umane s-au intersectat la un moment dat cu viziunile umaniste privind păşnicia nativă a firii omeneşti, dar şi cu intenţiile guvernelor de a da o altă interpretare violenţei.

În mediul politic şi social au început să se îngrijoreze că prin popularizarea tezelor despre caracterul instinctual şi programat genetic al agresivităţii umane, unele ideologii ar putea încuraja şi justifica violenţa şi războaiele.

Iată de ce, s-a luat decizia ca, la nivel internaţional, să se dea un verdict ştiinţific oficial, prin care să se declare că agresivitatea umană nu este instinctuală, nu este un produs al evoluţiei şi oamenii nu posedă un „creier violent”.

20 de savanţi din 12 ţări s-au întrunit la 16 mai 1986 în oraşul spaniol Sevilla şi au semnat aşa-numita Declaraţie asupra Violenţei de la Sevilla (Seville Statement on Violence), în care au afirmat că agresivitatea nu este biologic determinată, nu există nicio necesitate evolutivă pentru război, omul poate fi educat cu ajutoul instituţiilor sociale şi pacea globală e posibilă. Iată cele mai importante teze ale acestei declaraţii:

1. “Este ştiinţific incorect să zicem că avem o înclinaţie nativă spre războinicie, moştenită de la antecesorii noştri din lumea animală”.
2. “Este ştiinţific incorect să zicem că războiul sau orice alt comportament violent este genetic programat în natura noastră umană”.
3. “Este ştiinţific incorect să zicem că de-a lungul evoluţiei umane s-a produs o selecţie care a favorizat comportamentul agresiv mai mult decâte alte forme de comportament”.
4. “Este ştiinţific incorect să zicem că oamenii au un “creier violent””.
5. “Este ştiinţific incorect să zicem că războiul este cauzat de un “instinct” sau o oarecare altă singură motivaţie”.

Concluzia finală a declaraţiei este monumentală: “Aşa cum războiul izvorăşte din mintea umană, la fel poate izvorî şi pacea din mintea noastră. Aceleaşi specii care au inventat războiul sunt capabile să inventeze şi pacea, responsabilitatea cade pe fiecare dintre noi”.

Trebuie să înţelegem că la elaborarea acestei declaraţii, tezele şi concluziile ei au fost dictate de interesele elitelor politice de a minimaliza prin orice mijloace riscurile războaielor pe glob. Scopul guvernelor şi al elitelor politice şi sociale a fost unul nobil – să asigure pacea în lume. Însă această declaraţie este eminamente politică, ea reprezintă o comandă socială şi a avut o menire propagandistică. Ea aminteşte izbitor de mult de declaraţia privind unitatea raselor umane, aprobată în 1951.

Atunci, după profanarea şi manipularea în scopuri politice şi genocidare a teoriilor rasiale de către ideologii nazişti, organizaţiile internaţionale UNESCO şi ONU au poruncit comunităţii ştiinţifice să elaboreze o declaraţie în care să fie confirmată unitatea biologică a speciei umane (adică inexistenţa raselor). Declaraţia respectivă – Statement on the Nature of Race and Race Differences –, avusese menirea să servească drept stavilă în calea torentului de animozitate interrasială şi interetnică de la mijlcoul secolului XX.

La solicitarea UNESCO, savanţii din domeniul biologiei şi antropologiei trebuiseră să caute argumente pentru a denunţa „mitul rasismului”. A fost practic instituit un tabu asupra oricăror investigaţii ştiinţifice privind eventualele diferenţe rasiale, iar cerectătorii urmau să se autocenzureze în această privinţă. Declaraţia privind originea agresivităţii umane e din aceeaşi categorie – a documentelor menite să îngrădească şi să supravegheze cercetarea ştiinţifică, limitând-o la teoretizări conforme cu ideologia guvernărilor naţionale sau internaţionale. Ea reprezintă o încercare a de a evita un abuz posibil din partea explicaţiilor genetice asupra comportamentelor sociale, o încercare de a descuraja gândirea cu privire la existenţa vreunui determinism genetic. Declaraţia în cauză este totuşi un act de cenzură asupra ştiinţei, oricât de justificată moral şi politic ar fi această cenzură.

Partea proastă este că Declaraţia asupra Violenţei de la Sevilla, limitând originea agresivităţii la un cadru istoric şi social doar, nu a ajutat cu nimic la temperarea agresivităţii în lume. Declaraţia reflectă modul în care oamenii preferă să vadă lucrurile, în loc să reflecte starea adevărată a lucrurilor. Dacă e să operez tot cu sintagmele utilizate în respectiva declaraţie, ea însăşi “este ştiinţific incorectă”; mai mult, obiectivele ei sociale au fost ratate.

Excluzând, oficial, agresivitatea din biologia naturii umane, declaraţia în cauză nu a putut exclude agresivitatea din interelaţiile reale ale oamenilor şi societăţilor; biologia umană nu poate fi anulată. Iar eforturile unor autori contemporani de a face acelaşi lucru, de a invoca natura non-genetică a agresivităţii umane, sunt la fel de neproductive.

Acele programe educaţionale şi sociale care au neglijat caracterul instinctual al agresivităţii, au falimentat. Oricât ar dori omenirea să nege, să se dezică de moştenirea ei evolutivă, negarea nu va avea niciun efect real asupra expresiei acestei moşteniri. Dacă se şi pot identifica soluţii de ameliorare a agresivităţii umane în plan social şi educaţional, acestea vor fi găsite numai raportându-ne la geneza reală a comportamentului agresiv.

La început de secol XXI, agresivitatea, ca fenomen comportamental, a revenit în centrul atenţiei savanţilor, printr-o gamă extrem de largă de teorii şi interpretări. Pe parcursul ultimelor decenii, numeroşi etologi, biologi evoluţionişti, sociobiologi, psihologi evoluţionişti şi psihologi sociali, psihiatri şi psihanalişti, sociologi şi antropologi s-au dat cu părerea privind cauzele apariţiei şi modului de manifestare a agresivităţii la animale şi om, acordând un rol tot mai important factorului biologic.

În ciuda polemicilor şi a diverselor opinii contradictorii, este pentru marea majoritate a cercetătorilor evidentă natura intrinsecă a agresivităţii, predispoziţia nativă a oamenilor pentru acţiuni violente şi existenţa unor fundamente genetice şi neurobiologice care asigură declanşarea răspunsurilor agresive.

Şi războaiele, şi omuciderile intragrupale, şi cruzimea omniprezentă în contextul vieţii sociale contemporane au fost explicate de numeroşi cercetători ca fiind o reminiscenţă încă impetuoasă a trecutului evoluţionist al speciei umane; şi doar din perspectivă evoluţionistă poate fi explicată apariţia şi persistenţa acestor fenomene comportamentale. Prin urmare, doar utilizând instrumentariul biologiei evoluţioniste, pot fi identificate metode realiste şi eficiente de ameliorarea a comportamentului uman în general.

Există o continuitate pe linia filogenetică a comportamentelor asociate agresivităţii (rivalitatea, teritorialitatea, xenofobia, omorurile intra şi intergrupale, violenţa sexuală, dominarea ierarhică etc.) şi au fost efectuate numeroase cercetări care nu lasă niciun dubiu asupra faptului că ceea ce identificăm în comportamentul social al omului are o reflectare ancestrală în lumea animală, unde aceste comportamente s-au format ca adaptări în lupta pentru existenţă şi s-au depozitat în formă instinctuală, transmisibilă de la o generaţie la alta şi de la un filum la altul.

Totodată, e corect să spunem că nu atât comportamentele le-am moştenit, cât mecanismele fiziologice şi psihologice care generează stări emoţionale şi comportamentale. Anume în acest sens putem vorbi despre o moştenire instinctuală în general şi despre un instinct al agresivităţii în particular, de o complexitate uimitoare.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Comments

  • Să nu ratăm trecerea de la argumentarea agresiunii la reciproca sa, la fel de valabilă: suportul biologic al non-agresiunii.
    Gena (complexul genetic ce generează un anumit comportament-fenotip) are şi o alelă, o genă ce produce reversul sau nu produce efectul respectiv. “Gena” egoismului are “alela” altruismului. Ambele comportamente, agresivitatea şi pacifismul, sunt prezente în populaţie. Într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcţie de necesitatea de supravieţuire, de condiţiile primordiale, de dezvoltarea indivizilor, de situaţia socială particulară, de eveniment etc.
    Privind un individ, în condiţii speciale, chiar dacă acesta este un sociopat poate deveni un individ fără probleme de agresivitate, precum şi reciproca fiind valabilă.
    Din acest punct de vedere nu putem specifica deocamdată o condiţie genotipică general valabilă pentru agresivitate după cum nu putem specifica una pentru altruism, deşi avem mecanismele matematice pentru a justifica ambele poziţii din punct de vedere al genelor şi memelor egoiste.
    Binenţeles că agresivitatea va fi dezavuată de comportamente (inclusiv politice) deoarece într-un final colaboraţionismul este câştigător oricum (complexele genetice de ADN sunt de fapt gene egoiste dar colaborative pentru că este mai eficient pentru ele aşa, corpul unui individ este de fapt o colonie, inteligenţa colectivă este superioară oricărei inteligenţe individuale etc).

  • Dorian Furtuna says:

    Profu’, cu genetica agresivităţii e ceva mai complicat; de fapt, mult mai complicat. În cartea mea, am nu mai puţin de 50 de pagini in care intorc pe o parte şi pe alta acest subiect. În curând, voi publica si fragmente din acele capitole.

    Pe scurt, e vorba nu atât despre mecanismul funcţionării alelelor, cât despre pleiotropie (o genă are efecte asupra mai multor comportamente) şi poligenie (mai multe gene influenţează asupra unui tip de comportament). Ambele fenomene complică extrem de mult înţelegerea bazei genetice a agresivităţii. Să mai adăugăm aici şi baza neurologică, cea hormonală, cea epigenetică.

    Dar mai multe voi explica în unele dintre articolele ce urmează.

  • godless1859 says:

    Sunt in principiu de acord cu ce spui aici insa pe cat de determinat este omul sa ucida in anumite situatii si contexte, pe atat de determinat este sa actioneze cu compasiune in alte situatii. Materialul genetic nu il putem schimba dar putem schimba situatiile in care sunt pusi oamenii si din acest punct de vedere dezideratul lumii pacifiste ramane in picioare.

    De pilda daca inlocuiesti alcoolul cu cannabis ca fiind drogul cel mai in voga intr-o societate, deja ai un plus consistent de pacifism, deoarece creierele imbuibate de alcool adesea o dau in violenta.

    Spui ca razboaiele reprezinta o reminiscenta a trecutului nostru evolutiv, si este adevarat, insa actualmente razboaiele trebuie stimulate, oamenii trebuie spalati pe creieri / intartati ca sa isi lase viata deoparte si sa se duca sa omoare pe altii, si aici avem noi mari probleme – cu controlul asupra acelora care profita din razboaie, desi ei nu sunt agresivi din fire, doar sufera de alte afectiuni psihologice.

    Eu gasesc ca mult mai interesant ar fi de studiat comportamentul tovarasilor care conduc lumea; a studia comportamentul populatiei generale, ca sa stii cum sa-l controlezi este ridicol in contextul asta. Studiezi cum ajunge violenta si agresiunea sa fie stimulata in oameni iar aceste informatii ajung la niste nerozi tacaniti care au interesul de-a stimula agresiunea si violenta in oameni, asa cum s-a intamplat recent in Ucraina.

  • Dorian Furtuna says:

    Am în cartea mea câteva capitole despre psihologia liderilor politici si inclinatiile lor instinctuale. Le voi publica peste o vreme.
    Deocamdata, propun acest articol:

    “Sindromul Dughin” sau De ce sunt intelectualii şovini şi agresivi

    http://dorianfurtuna.com/instincte/sindromul-dugin-sau-de-ce-sunt-intelectualii-sovini-si-agresivi

  • ion adrian says:

    Ce facem cu statul islamic? Sau mai bine zis ce ar trebui sa facem?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *