Dorul

 

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

 

Să frunzărești un vechi album de fotografii, cu părinții încă tineri, să asculți muzica din vremurile când erai elev, să inspiri adânc miros de iarbă cosită, ca în copilărie la țară, să admiri un asfințit de toamnă, să pășești tăcut pe cărăruia care duce spre casa bunicilor – ce poate fi mai răscolitor și totodată mai reconfortant pentru suflet decât aceste clipe care te transportă în atmosfera nostalgică a dorului?

Am putea vorbi despre o terapie prin dor. Revenirea la amintirile de demult, la bucuriile și regretele de atunci, la imaginile și momentele ce păreau atât de banale și neimportante, astăzi ne induce, în mod neașteptat, o stare emoțională intensă, de ușoară melancolie, de lină tristețe dulce-amăruie, purificatoare.

Dorul e un cuvânt-sentiment pe care îl considerăm irepetabil și intraductibil, de negăsit în alte limbi. Însă nu e chiar așa. Etimologic el provine din latinul „dolus” – a durea. A duce dorul cuiva presupune a fi îndurerat, a suferi, a fi rănit sentimental.

Și germanii au un cuvânt asemănător – „sehnsucht”, care înseamnă a tânji, a avea o dorință de neîmplinit, a trăi o tristețe într-un mod deliberat, voit. Rușii au «тоска», pentru mâhnirea sau tristețea neîmblânzită a sufletului.

La portughezi găsim fascinantul „saudade” – o stare de nostalgie și melancolie, de resemnare tristă privind nerealizarea dorințelor. Portughezilor le pare că această stare emoțională complexă le este proprie doar lor, că e o trăsătură națională distinctă. Nu știu ei de dorul nostru…

Vedem așadar că dorul este imanent naturii umane, este universal, odată ce diferite popoare au inventat cuvinte care să-l definească, deși pare inefabil. Și are farmecul său, de vreme ce fiecare popor vrea să și-l atribuie într-un mod aproape egoist, ca pe o trăsătură prețioasă și plină de originalitate.

Cu toate acestea, să ne mândrim cu dorul nostru, că oricum e ca la nimeni. Psiholingvistic, fiecare popor nu doar se exprimă ca urmare a ceea ce simte, dar și simte în funcție de cum se exprimă. Iată de ce numai noi putem simți efluviile stării numite dor. Și numai pe noi cuvântul „dor” ne poate cufunda într-o transă unică de beatitudine tristă sau de reverie nostalgică și totuși tămăduitoare.

 

© Dorian Furtună, etolog
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)
Foto: Bunica mea, gospodărind.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *