Dumnezeu există. Știu și unde…

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

 

Dumnezeu există. Știu sigur asta. Știu și unde – în creierul nostru.

Altfel zis, Dumnezeu e proiecția creierului uman. Și cum fiecare om gândește diferit, în conformitate cu religia sa, cu vedeniile și preconcepțiile sale, tot așa diferă și închipuirea noastră despre divinitate.

E de obicei de sex masculin, dar poate fi și de sex feminin; sau e o zeitate ambigenă, fie asexuată. Unii și-l înfățișează ca pe un moș înțelept și grijuliu, alții – ca pe un solaris imens, impersonal și glacial. S-au găsit ciudați care să și-l închipuie ca pe o fiară sau Soare, sau tunet, sau întregul Univers.

Au existat și tipi care și-l concepeau pe Dumnezeu în mod simplu, ca pe propriul eu, unul însă mai omnipotent. Aceștia s-au situat cel mai aproape de adevăr, numai că erau neînțeleși și considerați alienați mintal. Ce ironie!

În general, Dumnezeu seamănă la caracter cu noi, oamenii, doar că e nemuritor și atotputernic, așa cum și-au descris zeitățile egiptenii, grecii sau indienii. E pasional, protector, aparent bun la suflet, dar e și nervos, vindicativ, adică destul de uman în comportări.

Poate că te-ai întrebat vreodată de ce Dumnezeul iudaic și, prin împrumut, cel creştin şi musulman, este răzbunător, gelos, egoist şi războinic? Răspunsul e la suprafață: pentru că e făcut după chipul şi asemănarea omului. După asemănarea ta, a mea și-a altora, a acelora care primii l-au conceput și l-au propus spre venerare.

Dacă nu crezi că Dumnezeu este o creație a omului, a mentalului colectiv și, respectiv, a propriului tău creier, încearcă să-l găsești undeva în afara minții tale. Nu vei reuși, de fapt.

Tot ce știi despre el îți este dictat fie de propriile percepții cognitive, fie de percepțiile altora, care ți-au fost povestite. Deci nu-l vei găsi în lumea reală, doar în cea imaginară, acolo unde îi este sursa, izvorul. El este proiectat în afară, nu existent acolo.

A-l căuta pe Dumnezeu în depărtări e ca și cum ai căuta ochelarii purtându-i pe ochi… El nu e în ceruri, ci în adâncuri. În adâncurile tale. „Suntem gravizi de Dumnezeu”, ar spune Cioran.

Dumnezeu e în interiorul nostru, e în profunzimile subconștientului, în tenebrele eului. Profunditatea înrădăcinării lui depinde de gradul nostru de pătrundere cognitivă în miturile religioase. Depinde de extazul cu care ne-am construit un Dumnezeu lăuntric prin credința noastră în el.

Dacă avem un psihic special reglat, în mod aparte penetrabil, Dumnezeu ne și vorbește.

Mărturiile diferitor personaje istorice, de divers calibru și prestație intelectuală, precum că cineva i-ar fi îndemnat, cu glas tainic și poruncitor, să comită cutare faptă sau să ia cutare decizie, nu e altceva decât o formă de extrospecție… spre adâncurile propriului eu. Convingerea lor că au o misiune divină, dictată de sus, că le este hărăzită o soartă anume, este o formă de conexiune dumnezeiască la subconștient.

Ce splendid trebuie să fie să primești asemenea directive celeste de la propriul eu tăinuit. Cu ce avânt acești oameni își urmează chemarea. De bună seamă, a crede într-un Dumnezeu în așa măsură, încât el să-ți scoată la suprafață motivațiile ascunse ale subconștientului, constituie un propulsor psihic uluitor de puternic. Aceasta o fi uneori rețeta fanatismului confesional, dar și a multor înfăptuiri mărețe.

Sub așa formă, de miez mintal, Dumnezeu există. Inextricabil și totuși vocativ. Perceptibil pentru cei care-l pot invoca și-i pot auzi șoaptele ce motivează spre mari sacrificii, penitențe sau împliniri.

Și, da, tot acolo, în străfundurile minții, se află aciuat și Diavolul. Cine îl are pe Dumnezeu, îl are, printr-o logică a înlănțuirii mitice, și pe Diavol. Sunt distinctivi, dar inseparabili.

 

© Dorian Furtună, etolog
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *