Despre autocontrol la moldoveni

 

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)
***

Noi nu prea știm să fim calmi, să comunicăm pe o tonalitate scăzută, să păstrăm echilibrul în situații de polemică, să renunțăm la răutățile sau plăcerile de moment. Unii dintre noi au moștenit un caracter impulsiv, dar pe majoritatea ne-a facut impulsivi societatea în care trăim.

Din păcate, nu suntem o societate prea înțeleaptă. Dacă am fi fost, trăiam altfel și aveam un alt respect, o altă reputație în lume. Nouă ne lipsește tocmai ceea ce le-a permis altor popoare, etnii și grupuri culturale să se afirme într-un mediu concurențial dificil.

Au fost efectuate studii asupra grupurilor etnice de succes din SUA care arată că există trei trăsături cheie proprii membrilor acestor grupuri.

Prima trăsătură este complexul de superioritate, un crez conform căruia grupul din care face parte persoana are o demnitate aparte, e caracterizat de un element excepţional.

A doua trăsătură este nesiguranța persoanei, anxietatea ei, nemulțumirea cu privire la propriile realizări în raport cu succesul grupului. Nesiguranţa alimentează ambiţia și dorința de a atinge performanță.

A treia trăsătură este capacitatea de a ține sub control impulsurile, de a rezista tentațiilor nocive. Acest autocontrol se cultivă încă din copilărie, prin disciplină și modele sociale pozitive. Toate aceste trăsături, atunci când sunt combinate, îi motivează pe membrii unui grup să investească în sine, să-și planifice viitorul și să demonstreze calitate și perfomanță.

Or, tocmai aceste trăsături ne lipsesc nouă. Suferim de un complex cronic de inferioritate, ca popor. Totodată, suntem fuduli și ne considerăm superiori față de ceilalți semeni. Și ne lipsește capacitatea de autocontrol.

Când ni se oferă o libertate absolută, noi ușor alunecăm în destrăbălare absolută. Atașamentul față de ceva sau cineva trece în divinizare, dezacordul trece în ură. Nu avem măsură. Repetăm cu îndârjire patetică greșelile din trecut. E oare ceva cu adevărat ereditar, un cerc vicios?…

Îmi vin aici în gând strofele neîndurătoare ale lui Vsevolod Ciornei: „…renasc strămoșii noștri-n noi / și iar trăiesc pe nota doi / și-n strănepoți i-așteaptă repetența”.

Merităm acest sarcasm.

 

© Dorian Furtună, etolog

 

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *