O filosofie a căsniciei

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

***

Am găsit odată o rețetă a căsniciei durabile, care mi-a părut a fi de o inteligență aparte. Îi aparținea unui cuplu de bătrâni, care povesteau cum au reușit să trăiască mai multe decenii împreună.

Unul dintre ei a zis la un moment dat: „– Știți, înainte, dacă un lucru se strica, noi îl reparam și îl păstram. Generația de astăzi, însă, dacă vede că un lucru s-a stricat, îl aruncă și caută altul nou”.

Ce metaforă elegantă a vieții în doi. Dacă într-o căsnicie ceva se strică, nu mai funcționează, încearcă să repari, înainte de a decide definitiv să abandonezi, să te izbăvești de celălalt.

Există o sută de motive să te căsătoreşti şi tot atâtea motive să divorţezi. Depinde de câte argumente se adună de o parte sau alta a balanței. Dar, dacă prețuiești omul lângă care trăiești și poți repara, poți coase ruptura, fă-o, căci nimeni nu e desăvârșit – nici el sau ea, nici tu, nici altcineva care i-ar putea lua locul.

A greși e omenește, se știe. Abaterile și rătăcirile ne sunt firești. Capriciile și toanele rele sunt parte a naturii umane. Perfecțiunea ne e străină, tuturor, fără excepție. E zadarnic să împărțim totul în alb și negru.

Carlos Fuentes susține că nouă ne lipsesc vechile tragedii grecești, care au fost în vremurile noastre înlocuite de melodrame. Diferența dintre tragedie și melodramă, spune el, este că în tragedie fiecare parte are dreptatea sa, pe când în melodramă numai una dintre părți. În piesele jucate azi există cineva bun și altcineva rău, or, în realitate, adevărul e undeva la mijloc.

Am fost lipsiți de tensiunea tragediilor, iar odată cu ea, de capacitatea să analizăm situațiile dilematice, ambigue și să găsim soluții de compromis. Proiectând o realitate ireală, atât de îndrăgitele melodrame au subminat familiile.

Familia o subminează și stimulii din jurul nostru, cei care ne ademenesc, ne incită poftele, ne alintă cu atâtea plăceri care pot fi trăite, gustate. Mediul de viață ne îndeamnă să vrem mai mult, să nu ne împăcăm cu monotonia traiului casnic. Varietatea creează iluzia alegerii nelimitate.

Așa ajung familiile să fie victime ale binelui, căci binele sporește ambițiile și pretențiile. Înainte oamenii comiteau greșeli de viață grea, acum le comit de viață bună. Nu se pot mulțumi cu ce au.

Dacă adăugăm aici bețiile, muncile în străinătate cu lungile lor despărțiri, sărăciile și banala incapacitate a oamenilor să dialogheze, e de înțeles de ce divorțurile egalează numărul căsătoriilor. Se destramă ceea ce a mai rămas din zestrea cu care se lăuda acest popor – tradiția familiei.

În vogă sunt monogamiile în serie, concubinajele caleidoscopice, care-s parcă mai în pas cu progresul și cu dorința noastră de libertate și de senzații neafectate de placiditate. „Toți soții sunt sluți”, afirma un filosof, și există deci îndemnul de a-i tot înlocui, până la „sluțirea” următorului sau a următoarei.

Totuși, trăinicia familială are virtuțile ei; căsnicia durabilă se bazează pe o înțelepciune probată de veacuri, are plusuri incontestabile, altfel nu ar fi rezistat atâta în timp. Iar certurile și împăcările sunt elemente inseparabile de traiul în comun. Ele nu indică un vid al iubirii, ci o sincopă, o cezură în lanțul adorației.

Certurile periodice sunt chiar necesare, spun psihologii, fiindcă permit eliberarea dozată a nemulțumirilor pe care în mod inevitabil le acumulează fiecare membru al cuplului. E mai cu minte să le eliberezi moderat, decât să le permiți să erupă. Important e să urmezi regula concilierii: „ne certăm, ca să ne împăcăm”.

În arta japoneză există practica numită „kintsugi”, prin care sunt unite la loc cioburile unui obiect din ceramică. Părțile obiectului stricat sunt sudate astfel, încât să fie vizibile liniile fracturii; crăpăturile sunt poleite cu vopsele aurii sau argintii. Un asemenea obiect este mai apreciat decât unul integru, nealterat.

„Kintsugi” transmite ideea că ceea ce a fost reparat are o valoare superioară, e o dovadă că obiectul e prețios, iar fracturile, adică greșelile, nu au fost camuflate spre a fi date uitării, ci sunt păstrate la vedere, ca demonstrație a erorii asumate și a recunoașterii efortului depus pentru a o repara. Iată încă o metaforă pătrunzătoare pentru viața în doi.

Orice alegere pavează calea spre un nou destin. Dilema discordiei e trăită de prea multe cupluri, de când e lumea, și atât de des, au de ales: fie urmează filosofia „kintsugi”, fie devin „doar doi străini, care nu-și mai vorbesc”. Nimeni nu știe cum e mai bine într-un caz particular, sau altul…

 

© Dorian Furtună, etolog
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Comments

  1. La multi ani! straini sunt inainte, straini sunt in timpul, straini sunt dupa..si mor/se trezesc la adevarata viata (prin asa-zisa moarte) tot singuri…de ce ar accepta/dori/tolera cineva pe altcineva alaturi daca ajunge la concluzia, dupa o viata, ca mult mai bine ii este singur? facand bilantul bilelor albe si negre, mult mai multe cumulandu se in aria neagra…indiferent ca vorbim de relatii/caznicii…aceeasi mizerie, lupta pentru putere/dominarea celuilalt/sclavirea lui, controlul, minciuna, manipulare…unde exista cele de mai sus (in 99% din relatii/caznicii) nu a existat/exista/va exista iubire, doar relatii disfunctionale : stapani-sclavi, pe o planeta bordel-inchisoare, in care sclavia nu a fost abolita niciodata, in realitate..deci, sa avem puterea/curajul sa nu ne mai mintim la infinit si nici sa i mintim si pe altii! Un an mai bun pe toate planurile!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *