Reperele noastre… împrumutate

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)
***

Suntem un popor fără propriul mare filozof de căpătâi. Nu-l avem. Nu am avut o vocație filozofică.

Mentalitatea noastră e fără repere profunde, fără o ancoră adâncită în vreun sistem de valori indigen, iată de ce încă mai hoinărim prin istorie în căutarea sinelui și a binelui colectiv.

Alte popoare au avut gânditori antici sau medievali, care le-au modelat mentalitatea și le-au oferit o doctrină etică și socială care străbate veacurile, generațiile. Așa cum a fost Confucius pentru China. Sau cum s-a întâmplat cu alte civilizații asiatice și europene, fondate pe temelii conceptuale gândite de mari înțelepți. Ele se ghidează de o filozofie originală.

Noi nu avem așa ceva. Nu avem de unde ne trage seva și obârșia mintală. Totul e de împrumut: și valorile, și filozofiile, și sistemele de organizare socială.

Pentru a acoperi aceste goluri mari în cultura noastră, ne grăbim să-l invocăm pe Cantemir sau pe Eminescu, dar de fapt nu facem decât să trădăm sărăcia spectrului. Umplem spațiile pustii cu acele câteva nume venerabile, pe care le proiectăm drept un fel de „soldați universali”. Sau indicăm la personalitățile mari de acum câteva decenii, care însă nu au reușit să ne influențeze temeliile.

Germanii îl au pe Goethe, ca uriaș al poeziei, dar au și o suită de mari filozofi, de la Kant și Hegel încoace. Rușii îl au pe Pușkin drept mare poet sau pe Petru I drept important reformator social, dar au și pleiada lor de filozofi de calibru greu. Aceste și alte popoare nu se rezumă la două-trei nume pentru a-și completa garnitura de înțelepți. Acolo au existat, de secole, personalități pentru fiecare domeniu al cunoașterii.

În lipsa unui sistem filozofic etic și spiritual, noi am preluat forma cea mai simplă care poate furniza valori și repere morale – religia. În cazul nostru, am fost convertiți la cea creștin-ortodoxă. De acolo, din scripturi și din mesajele duhovnicilor, am extras înțelesuri despre lume, despre ordinea socială, despre moravuri și atitudini, ne-am moralizat.

De aici încolo, religia a eclipsat totul. Ne-a creat impresia că e suficientă, că e atotcuprinzătoare și prin urmare orice alt sistem de etică și valori e în surplus sau e în daună. Așa ne-am religizat mintal și am legat reperele noastre morale nu de o percepție etică internă, ci de o autoritate divină, care stă la pândă să ne pedepsească pentru devierile noastre sau să ne mângâie pentru obediență și bună purtare.

Am transferat responsabilitatea etică și morală din interiorul nostru spre exterior, spre judecata socială și cerească. A fost o alegere comodă psihic, una care ne-a scutit de prea multe căutări și interogații sufletești sau intelectuale.

Responsabilitățile morale heteronome, condiționate de o datorie mai mult parohială și de un legământ cu zeitatea, ne-au absolvit, indirect, de un reper lăuntric. E ca angajamentul nostru de a nu încălca regulile de circulație din cauza poliției și a camerelor de filmat, mai puțin din cauza unei conștiințe intime sensibile.

Nu ați auzit despre interlopi cu cruci la gât și ctitori de biserici? Indulgența bisericească, procurată de ei pe bani, lasă loc închipuirii că păcatele le vor fi anulate. Se simt eliberați, cum ar fi, iertați de o instanță morală superioară, cerească. De o instanță morală interioară nici nu au nevoie, din contra, le-ar crea deranjuri și mustrări de conștiință inutile. E comod: greșești, fiindcă știi că apoi te pocăiești și obții clemență. E un model de duplicitate creștinească mult prea răspândit.

Gânditorului rus Konstantin Leontiev îi aparține aprecierea că rusul poate fi sfânt, dar nu poate fi cinstit. Nikolai Berdiaev subscrie acestei opinii, menționând că autodisciplina întru moralitate este subdezvoltată la ruși, credința lor nu a fost convertită într-o spiritualitate lăuntrică. Îmi pare că exact aceeași caracteristică este valabilă în cazul nostru.

La noi reperele și responsabilitățile morale derivă din mediul extern, nu din mediul intern, cum ar fi bine să fie. Religia ne-a cultivat o morală bazată pe tranzacții cu divinitatea, nu una virtuoasă și imanentă.

Lumea preferă să urmeze logica isteață a lui Blaise Pascal, care spune că e mai util să credem într-un Dumnezeu, fiindcă dacă am dat greș și el nu există, nu pierdem prea mult, în schimb, dacă el totuși există, pierdem totul, din cauza necredinței noastre. Așadar, foarte calculat, ne gândim să mizăm pe cartea cea tare, în eventualitatea că există un zeu, care poate pedepsi și care are ce oferi în schimbul supunerii. Deci toată credința asta e un târg, e o chestiune de pierdere și câștig. Nu e una de moralitate și virtute.

Unul dintre efectele deluzorii ale acestei morale dependente de un mediu extern divin este că nu e înțeleasă și acceptată existența unor repere etice și morale nonreligioase. Găsim în această ciudățenie originea intoleranței religioase, creștine, musulmane sau a oricărei alteia, în raport cu sistemele de valori lipsite de credință. Evaluăm după principiul: cine nu e religios, nu e moral.

Noi, ca popor, suntem fructul unei asemenea evoluții mentale, izvorâte din sistemul de tranzacții morale. Noi suntem creștini-ortodocși, fără a fi virtuoși în profunzimea noastră. Iată de ce ne este propriu derapajul moral și comportamental, fiindcă reperele sunt atașate, sudate, nu organice. Ele au la temelie legământul și dobânda, mai puțin convingerea.

Cu alte cuvinte, religia nu e neapărat o bună înlocuitoare a acelor repere etice sau morale, care trebuie să fie generate în mod autonom de cugetul uman. Dacă acele repere etice nu le-am elaborat pe cont propriu, preceptele religioase vor fi zadarnice.

Și viceversa, o morală care provine din propria conștiință e mai solidă decât una raportată la o conștiință de grup sau universală. Piatra ei de temelie e mai trainică, e înlănțuită cu eul.

Și scandinavii, și est-asiaticii au demonstrat că există și morală nonreligioasă, bazată pe etică, pe un set de valori seculare, pe cultivarea virtuților interne, pe cunoaștere și educarea bunului-simț. Dar asemenea virtuți, îmi permit să afirm, sunt deficitare în percepția noastră colectivă. Ele nu s-au fructificat, sau nici măcar nu au fost cultivate în mentalul indigen.

 

 

© Dorian Furtună

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *