Satele părăsite

***

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Toamnele târzii au devenit agasante, nu mai oferă împăcarea sufletească din alte vremuri. Nu ne mai bucură privirea casele și ogrăzile gospodărite. Nu ne mai înveselesc roiurile de voci copilărești. E declin melancolic în satele noastre, e desființare.

Pe fundalul zilelor reci și ploioase, satele moldovenești arată și mai deprimant, și mai supuse ruinării. Vedem acolo mai mult decât o depresiune economică; găsim o depresie socială. Oamenii se simt nedreptățiți, obijduiți, părăsiți. Și deja în mare măsură indiferenți. O blazare colectivă, răspândită-n lung și-n lat.

Satele noastre, țara în ansamblu trăiesc ceea ce în limbaj științific se numește „tragedia comunelor” – o situație nu rareori întâlnită în istorie, când ambițiile, egoismul și greșelile celor puțini, de sus, au provocat declinul și dispariția celor mulți, de jos.

Dacă e să o spunem pe șleau, distrugem satele cu propriile mâini, prin noi înșine, pe timp de pace. Fără război, fără potop, fără cutremur, transformăm în epave ceea ce-am avut și am moștenit.

Și nu se vede lumină la capătul tunelului, fiindcă satele sunt pustiite și demografic. Fără tineri și fără nașteri, nu are cine le ridica, nu are cine le da viață în anii și deceniile care vin. Veșnicia, dacă s-a născut la sat, l-a părăsit demult…

Alunecăm, cu viteze diferite, spre un colaps demografic. În fiecare zi pleacă oameni din țară, pentru totdeauna. În fiecare an pierdem prin exod și prin decese mai mulți maturi, decât copii se nasc. Suntem în mare minus. De fapt, suntem în topul țărilor cu cea mai mare scădere demografică din lume.

Pleacă tinerii, care își vor întrebuința talentele în străinătate, la fel și forța de muncă, inteligența, potențialul de natalitate, capacitatea de consum, vigoarea. Îi creștem pentru alții. Rămânem fără genofond, fără aluatul din care am fi putut plămădi noi elite, atât de trebuincioase.

În câteva decenii, am putea pierde încă o treime din populația pe care o avem acum. Și ce urmează?

Un teritoriu cu pământ mănos și climă primitoare nu poate rămâne nepopulat. Odată secătuit demografic, el devine foarte atractiv pentru acele populaţii care au o natalitate pozitivă și nu-și încap în propriile frontiere. Aproape ca în legile fizicii, densitatea înaltă creează presiune şi contribuie la distribuirea maselor de indivizi în regiunile slab populate – este vorba despre un proces pe care l-am putea numi „osmoză demografică”.

Aşa s-a întâmplat de nenumărate ori pe parcursul istoriei. Astăzi, aşa fenomene se produc în Siberia, ocupată demografic de chinezi, sau în Europa, ocupată demografic de musulmani. De ce ar fi teritoriul nostru pustiit o excepție?

Să ne întrebăm, realist, cine ne va ocupa demografic? Cine va popula în viitor țara asta, în locul stăpânilor, care au murit, sau au plecat? Pentru cine vor fi din nou frumoase toamnele, în lipsa noastră?

 

© Dorian Furtună
(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *