TV-ul ca butoi oțetit

***

„Vulgo”, spuneau latinii. Adică, „în grai obișnuit”, „mai pe înțelesul celor mulți”, mai pe placul lor. Ne ferim azi de acest cuvânt, ne jenează asocierea cu el, dar tot rămâne emblematic pentru cultura de masă, o cultură răspândită ca niciodată în istorie.

Televiziunea, mai mult ca oricare alt instrument al comunicării, a ridicat ceea ce este „vulgo” la nivel de standard al consumului public. L-a făcut invaziv, radial, impozant. L-a făcut subversiv pentru cultura înaltă. A determinat esteticul, profundul și elegantul să coboare la nivelul vulgului.

Cu minore excepții, TV-ul vulgarizează, prin însăși selecția direcționată a oamenilor, a ideilor și a metodelor cu care operează, pe care le impune. Se produce o antiselecție în plan intelectual.

S-au creat deja deprinderi ale prostului gust. Îmi amintesc de o emisiune televizată, una minunată, întreținută de filozofii Pleșu și Liiceanu, care s-au străduit să păstreze un plafon înalt în materie de discurs elevat, însă au primit printre ecouri și recomandări mesajul „să se mai dea jos din «mercedes», să se urce și în «căruță»”. Li s-a reproșat, cum ar fi, caracterul deplasat al expunerii rafinate și prea distinse.

Televizorul îi afectează și pe cei din fața ecranului, și pe cei din spatele lui. Până și oamenii cei mai integri cad victime ale procesului de fermentație morală și intelectuală pe care o insuflă tacit sau direct regulile show-ului televizat. E ca în parabola cu butoiul oțetit, care strică și merele sănătoase din el.

Dacă urmărim evoluția unor personaje publice, de altfel respectabile, vedem cum ele o cam termină lamentabil, ca imagine și integritate, după câțiva ani de navetă pe la TV. Ecranul le dictează linia de conduită „vulgo”. Publicul le cere să mai aterizeze din înalturile cugetării, să mai simplifice mesajele, să se exprime „mai pe omenește”. Prin urmare, pe termen lung, participarea la emisiunile televizate îi face pe acești protagoniști să pară penibili. Și să devină penibili.

Când accepți să fii apreciat de telespectatori, nolens volens accepți, de dragul ratingului, să fii pe placul unui public specific, ale cărui solicitări sunt binecunoscute: să fie distractiv, să fie facil, să fie dinamic, să existe imagini sau măcar destule gesturi și mimici, vocalitate. Buna purtare e considerată desuetă. Frivolitatea e la ea acasă.

De aici încolo, invitații se simt obligați să epateze, să se dea în spectacol, să alunece într-un fel de lăutărism discursiv pentru a fi mișto, nu cumva să displacă prin prea multă sobrietate. Așa ajungem să vedem câte un politician solid care stropește cu apă, experți atotcunoscători care polemizează zgomotos, medici care ies pe scenă în salturi (că am văzut și asta) sau artiști/artiste care cântă în chiloți.

„Societatea cu oameni plini de idei ți le stimulează și pe ale tale”, zicea Eugene Delacroix. Oare ce stimulează o societate avidă de show-uri, platitudini și delir vizual? Oare ce reflexe și atitudini ne formează mediul în care trăim, cum ne ferim de acești stimuli degradanți?

De fapt, vrem să ne ferim de ei sau îi căutăm cu bună știință? Fiecare să răspundă în sinea sa, sincer, la aceste întrebări și să-și stabilească propriile standarde culturale.

 

(fragment din „Cugetările unui (ne)cunoscut”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *