Frustrarea ca adaptare evolutivă și de ce descărcarea emoțională e folositoare

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Frustrarea are, la origine, o funcție adaptativă. Iată de ce nu ar trebui să privim reacţia agresivă la o situație frustrantă ca pe un lucru neapărat negativ. În vremurile arhaice, prin agresivitate putea fi înlăturată sursa frustrării, oamenii îşi asigurau satisfacerea imediată a nevoilor şi dorinţelor; aşa a fost posibilă lupta pentru existenţă, obținerea resurselor și a confortului.

Ciocnindu-se cu condițiile adverse ale mediului de viață, indivizii învățau să lupte și se mobilizau la maximum pentru a supraviețui și a se reproduce. Într-un anumit sens, trecând prin experiența stresului, a frustrărilor și a pericolului, indivizii dobândeau abilități fizice și cunoștințe, deveneau mai precauți și totodată mai ambițioși.

Într-o logică nietzscheană, ceea ce nu-i omora îi făcea mai puternici, mai adaptați. Iar caracterul impulsiv și combativ datorat frustrării se adeverea a fi compensator și avantajos în diverse contexte. Mulți dintre noi cunosc oameni pe care viața plină de nevoi i-a forțat să lupte, i-a ambiționat și i-a propulsat în sus pe scara socială. În lipsa lipsurilor, poate că nu ar fi ajuns unde sunt acum.

Asemenea gen de adaptări la frustrare și stres nu sunt proprii doar oamenilor, ci le-am moștenit pe linie filogenetică. Să examinăm următorul exemplu din lumea animalelor: în unul din studii s-a constatat că puii de pasăre care au fost lipsiți de o îngrijire parentală cuvenită afișează mai târziu un comportament impulsiv, care poate fi calificat ca o formă de reacție față de stresul și frustrarea suportate în chiar primele zile și săptămâni după eclozare.

Ca să înțelegem că avem de-a face cu un mecanism adaptativ, trebuie să precizăm că la puii stresați porțiunile telomerilor din cromozomi (responsabili pentru durata vieții) sunt mai scurte, deci, acești pui au o speranță de viață mai mică. În cazul lor, comportamentul impulsiv este justificat evolutiv; pentru acești indivizi este mai avantajos să câștige un minim de resurse azi decât să mizeze pe mai multe resurse într-un viitor pe care ar putea să nu-l mai vadă (desigur că aceste „calcule” sunt parte a unui mecanism inconștient).

Profesorul Melissa Bateson, una dintre autoarele studiului, afirmă că impulsivitatea păsărilor stresate reprezintă o strategie de supraviețuire a lor. Indivizii care au suferit din cauza stresului sunt mai slabi, mai puțin sănătoși și au prioritatea supraviețuirii imediate, nu a acumulării beneficiilor de lungă durată.

Există o legătură biologică între impulsivitate, luarea deciziilor pe termen scurt și experiența în perioada timpurie a vieții, explică Bateson. Aceleași concluzii pot fi extrapolate asupra indivizilor umani care au suferit din cauza neglijării parentale în fragedă copilărie.

Totuși, ca să aibă efect adaptogen, stresurile și frustrările trebuie să fie de intensitate medie, pentru a nu crea daune prea serioase. Cercetările făcute pe șoareci au dezvăluit, bunăoară, că un stres moderat poate amplifica răspunsul imun al organismului. Alte experimente asupra șoarecilor au arătat că un stres moderat suportat în copilărie (abandon temporar) poate ajuta indivizii să facă față mai bine diferitor situații dificile cu care se vor confrunta la maturitate. Este curios că nu doar șoarecii care nemijlocit au suportat stresul, ci și puii lor vor demonstra reacții mai bine adaptate la situațiile problematice.

Adaptarea la stres este deci un mecanism comun pentru lumea animală, valabil și în cazul speciei umane, și există numeroase studii care demonstrează că indivizii pot beneficia de experiența unor situații stresante. După același principiu, călirea cu apă rece și exercițiile fizice extenuante tot sunt o formă de stres, care ajută la fortificarea organismului.

Un alt aspect important este că reacțiile comportamentale legate de frustrare, cum ar fi transferul agresivităţii, duc la restabilirea echilibrului neurofiziologic și emoțional al organismului, asigură detensionarea nervoasă, reglează sistemul hormonal. Aceste mecanisme, proprii strămoşilor noştri arhaici, sunt actuale și pentru oamenii contemporani.

Biologul indian Milind Watve, bunăoară, a constatat că inhibarea permanentă a agresivității poate cauza unele boli, cum ar fi diabetul zaharat de tip 2, obezitatea, osteoporoza, sindromul oboselii cronice, alte tulburări neurofiziologice. Ideea este că o deficiență în exprimarea comportamentelor primitive perturbează metabolismul organismului.

Deci, transferul agresivității în situații de frustrare este interconectat cu homeostaza organismului. În fond, cunoștințele despre instincte și frustrare pot fi integrate într-un concept distinct, de ameliorare a sănătății fizice și emoționale a oamenilor; este vorba despre conceptul de instinct-terapie care îmi aparține și la elaborarea căruia lucrez.

Ideea este că noi ne putem învăța să gestionăm și să eliberăm în mod controlat anumite stări instinctuale, pentru evitarea frustrărilor și a unor tulburări psihice și fiziologice. Aceste deprinderi, de management al instinctelor, vor fi tot mai actuale odată cu accentuarea proceselor de urbanizare și odată cu apariția diferitor situații atipice în mediul nostru de viață. Unele exemple și teze descrise și explicate mai jos vor subscrie la necesitatea și utilitatea unei instinct-terapii la nivel individual și social.

Conflictele sunt printre cei mai stresanți factori în viața oamenilor contemporani; ele adeseori ne iau prin surprindere, creează furtuni emoționale și ne lasă fie în prostrație, fie într-o incandescență nervoasă greu de stăpânit. Diferite situații solicită o gestionare diferită a emoțiilor.

Unele studii moderne de psihologie socială arată că în situaţii de criză, pericol şi frustrare (cum au fost, de exemplu, atacurile teroriste asupra SUA din 11 septembrie 2001), emoţiile de furie sunt mai adecvate din punct de vedere psihologic şi sunt mai benefice în plan psihic decât emoţiile de frică şi inhibiţie.

Inhibarea trăirilor emoţionale puternice poate da efecte adverse neaşteptate. Un fenomen foarte curios a fost înregistrat în Cecenia (republica rebelă a Federaţiei Ruse) în 2005; acolo s-a răspândit o adevărată epidemie a psihozelor printre femei şi fetele adolescente, caracterizată prin crize isterice, convulsii, panică, halucinaţii. Amploarea acestei „epidemii sociale” a trezit reacţii până şi la Kremlin, Vladimir Putin însuşi arătându-se îngrijorat de cauza ciudată a acelui fenomen.

Psihiatrii au calificat ceea ce s-a întâmplat cu femeile cecene drept „sindrom isteric”, asociat cu crizele nervoase şi frustrările profunde prin care a trecut populaţia republicii în timpul celor două războaie anterioare ruso-cecene. Frustrările, conştientizarea neputinţei de a schimba starea lucrurilor, stresul cronic şi traumele psihice care s-au acumulat în anii de război au fost parţial inhibate, sub presiunea normelor tradiţionale şi a mândriei naţionale a cecenilor, însă mai târziu ele s-au revărsat sub forma unei psihoze colective, care le-a afectat în special pe femei şi s-a răspândit ca o epidemie în mai multe regiuni ale Ceceniei.

Nu ar trebui deci să ne surprindă că diferiți cercetători ajung să constate că şi în condițiile vieţii obișnuite este utilă exprimarea emoţională a nemulţumirilor, deoarece acele persoane care ţin emoţiile în sine și le reprimă riscă să-şi afecteze grav sănătatea: se pot acutiza bolile cardiovasculare, apar afecţiuni neuro-endocrine, scade imunitatea, se produc accese gastrice. Persoanele vârstnice care trăiesc o stare agresivă cronică sau suferă de depresie, stres şi insatisfacţii, riscă de două ori mai mult să facă un atac cerebral sau un accident ischemic tranzitoriu.

Prin urmare, exteriorizarea emoţiilor, inclusiv a celor de furie, este benefică pentru sănătate. Poate fi benefică şi pentru relaţii. Poate din acest motiv soţii din familiile trainice susţin că se ceartă periodic, dar nu mai des de o dată pe săptămână şi apoi reuşesc să-şi restabilească rapid bunele relaţii; descărcarea emoţională moderată este prielnica.

Totuși, să nu înțelegem în mod eronat că exprimarea furiei ar fi neapărat un lucru bun în sine. O manifestare nervoasă extremă poate fi vătămătoare. Omul care se înfurie des este supus unui stres neurofiziologic de durată, cronic și se poate îmbolnăvi, poate avea probleme serioase cu inima. În cazul unei furii intense, însoțite de încordarea mușchilor, strângerea dinților și a pumnilor, poate surveni și un atac de cord, din cauza bătăilor accelerate ale inimii, a presiunii sangvine înalte și a formării cheagurilor de sânge. Chiar și pe durata primelor două ore după explozia de furie, riscul unui atac de cord sporește de tocmai 8,5 ori.

La timpul său, foarte exact s-a exprimat în acest sens Gautama Buddha: „Tu nu vei fi pedepsit pentru furia ta, tu vei fi pedepsit de furia ta”. Adevărul este că furia frecvent expirmată este la fel de dăunătoare ca și inhibarea constantă a emoțiilor. Deci, soluția corectă e undeva la mijloc.

În situațiile când suntem copleșiți de emoții negative, când simțim că ni s-a ridicat tensiunea arterială și e foarte accelerat ritmul cardiac, este mai indicată descărcarea emoțională, pentru a elibera organismul de tensiunea nervoasă acumulată. Important este ca această descărcare emoțională să fie non-violentă și fizic inofensivă pentru persoana vizată.

Modul în care ne va afecta furia și expirmarea ei depinde mult și de contextul cultural. În Occident, stările de furie au un impact negativ asupra sănătății individului. În Orient însă, în culturile asiate, exprimarea furiei are efecte benefice asupra organismului. Deci, dacă furia este sănătoasă pentru un japonez, ea este dăunătoare pentru un american.

Cercetătorii încă nu au descifrat cu exactitate subtilitățile acestor diferențe socio-culturale. Una dintre explicații ar fi că în Occident furia reflectă emoțiile negative trăite, deci omul furios ca și cum își accentuează stresul. În Orient însă, exprimarea furiei este asociată cu puterea, cu statutul social înalt, iar cel care își exprimă furia trăiește totodată și satisfacția de a-și etala autoritatea. Este evident că mentalitatea formată în cadrul unei culturi poate influența unele procese fiziologice din organism.

Totuși, repet, oricare ar fi contextul și impactul cultural, este important modul în care furia este gestionată şi recanalizată. Cel mai potrivit e să fie o acțiune fizică inofensivă, controlată, orientată nu spre sursa frustrării, ci spre un alt obiect; e și mai bine dacă descărcarea tensiunii nervoase poate fi amânată o perioadă, pentru a fi eliberată mai târziu pe calea unor exerciții fizice sau a unei alte activități solicitante din punct de vedere fizic sau creativ. Despre aceste tehnici voi povesti în următorul articol.

 

© Dorian Furtună, etolog

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *