Ce este un genocid şi când s-au produs primele genociduri

 

Comunităţile umane întotdeauna au manifestat o sensibilitate înaltă faţă de reprezentanţii unui grup identitar străin. Adeseori, nemulţumirea faţă de prezenţa străinilor se manifestă prin intoleranţă, discriminare, xenofobie şi chiar pogromuri. În lume astăzi există mai multe focare de conflicte pe criterii identitare, inclusiv în Occident, şi nimeni nu ştie cât timp se va reuşi menţinerea unei coexistenţe paşnice între grupurile etno-rasiale şi confesionale dintr-o regiune anume. Orice perioadă paşnică în viaţa societăţilor este temporară. O constantă a istoriei sunt conflictele, în special cele identitare. Iar cele mai groaznice au fost şi sunt conflictele genocidare.

Crede cineva că genocidurile sunt parte a trecutului şi lumea contemporană nu va avea parte de ele? Nimic mai greşit decât o asemenea opinie. Într-o serie de articole voi dezvălui subiectul genocidurilor în istorie şi vom vedea că acest fenomen dezagreabil a fost nu doar foarte răspândit în trecut, dar ameninţă şi astăzi la fel de mult soarta unor popoare şi temelia civilizaţiei umane. În ultimele milenii s-au schimbat condiţiile de viaţă, dar nu s-a schimbat şi natura umană.

Asociaţia Cercetătorilor în materie de Genocid (Association of Genocide Scholars) a numit secolul XX – “secolul genocidului”. O asemenea etichetare, deosebit de acuzativă, nu este însă prea exagerată. În pragul acelui secol, omenirea a avut mari aşteptări de la progresul civilizaţiei, a mizat pe dezvoltarea culturii, pe promovarea principiilor umaniste, pe investiţiile în educaţie, pe morala creştină, a considerat că lecţiile istoriei sunt bine însuşite – cu atât mai surprinzătoare a fost izbucnirea la scară planetară a unor violenţe inimaginabile. Evenimentele produse în veacul al douăzecelea de la Hristos au temperat entuziasmul celor care credeau optimist într-un mers “triumfal” spre progres şi toleranţă; numărul nebănuit de mare al războaielor, dezastrelor, atrocităţilor şi carnagiilor din ultimele decenii nu prea lasă loc unor viziuni utopice despre o lume a “armoniei universale”. Cuvântul “genocid” s-a născut în secolul XX şi va rămâne ca o amprentă de neşters a acestuia.

Termenul „genocid” a apărut ca răspuns la necesitatea de a clasifica acele acte sângeroase care s-au produs de-a lungul istoriei, acte care au reprezentat paroxismul atitudinilor rasiste şi xenofobe, apogeul urii omeneşti. După ce, în 1941, prim-ministrul britanic Winston Churchill a numit masacrele în masă organizate de hitlerişti – „crime pentru care nu există denumire”, s-a sesizat lipsa unei definiţii pe potrivă. Termenul „genocid” a fost utilizat prima dată în 1944, când juristul Raphael Lemkin (evreu de origine, născut pe teritoriul Belorusiei actuale, dar stabilit ulterior cu traiul în SUA), a încercat să dea o interpretare lingvistică la ceea ce au făcut naziştii cu populaţia evreiască din Europa. Lemkin a unit rădăcinile a două cuvinte antice: „genos” (în greacă – popor, etnie, neam, trib) şi „cide” (în latină – a ucide, a nimici), obţinând termenul „genocid” – „practica uciderii în masă a unor popoare sau etnii”.

În procedurile juridice termenul a fost pentru prima dată aplicat în 1945, în cadrul Tribunalului Internaţional de la Nurnberg, unde au fost judecaţi criminalii de război nazişti. Ulterior, drept genociduri au fost apreciate mai multe evenimente din istorie, din antichitate până în prezent, care au corespuns distrugerii în masă a diferitelor grupuri etnice. De fapt, unii cerectători consideră că, dintr-un anumit unghi de vedere, istoria umanităţii este în fond o istorie a genocidurilor.

Dar ce este un genocid, când putem spune că s-a comis un genocid? Potrivit Convenţiei ONU pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 1948, genocidul presupune distrugerea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau un grup naţional, etnic, rasial sau religios, pe una din următoarele căi:

• uciderea membrilor colectivităţii sau grupului;

• vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului;

• supunerea colectivităţii sau grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică;

• luarea de măsuri ce împiedică naşterile în sânul colectivităţii sau grupului;

• transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau grup, în altă colectivitate sau grup.

De notat, că în termenologia ştiinţelor politice şi a relaţiilor internaţionale este atestat şi un termen mai nou – „omogenizare patologică”, care întruneşte forme de asimilare forţată, expulzare şi genocid. Totuşi, termenul genocid este unul mai familiar publicului şi mai înrădăcinat în comunicarea de specialitate.

De remarcat, de asemenea, că trebuie să facem o diferenţă între genocid şi masacru. Robert Melson, preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Studiere a Genocidurilor (International Association of Genocide Scholars), defineşte masacrul ca “ucidere intenţionată de către actorii politici a unui număr semnificativ de oameni neajutoraţi” . Astfel de acte trebuie diferenţiate de genocid, deoarece masacrul are scopuri mai restrânse, este în general “o iniţiativă politică cu un scop limitat”. “Genocidul este un fel de masacru, care caută să elimine sau să îndepărteze fizic un anumit grup din structura socială. În acest sens, genocidul este un fel de revoluţie”. “Din perspectiva supravieţuirii grupului – explică Melson în unul din studiile sale deosebirea dintre genocide şi masacru –, există desigur o diferenţă, şi anume, dacă ucigaşii intenţionează să anihileze un grup sau numai unele părţi ale lui”.

Deşi masacrele şi genocidurile au o definiţie modernă, ele sunt vechi cât istoria omenirii. Datele istorice ne vorbesc despre amploarea şi caracterul fatal al războaielor încă din epoca Paloeliticului, dar şi din cadrul societăţilor tribale neolitice. Ciocnirile dintre triburi în anumite cazuri se încheiau cu distrugerea definitivă a populaţiei unuia dintre ele. În cadrul războaielor tribale, femeile erau uneori luate drept pradă, însă adeseori şi femeile, şi copiii, şi bătrânii erau omorâţi; soarta bărbaţilor învinşi era una singură – omorârea imediată sau sacrificarea lor în cadrul ritualurilor religioase. Supravieţuirea bărbaţilor adulţi de pe urma invaziei duşmanilor era practic inimaginabilă.

Prin prisma conceptelor şi termenilor utilizaţi astăzi, am putea afirma că în epoca primitivă, precum şi la societăţile tribale din vremurile moderne au existat numeroase exemple de genociduri, multe dintre care au fost şterse din memoria istoriei. Putem doar presupune, în termeni foarte aproximativi, care a fost numărul triburilor şi etniilor care au dispărut în ultimele câteva mii de ani. Dacă în prezent, după calculele cele mai generale, pe pământ există peste 2000 de etnii, atunci acum vreo două mii de ani etnii erau de 8 ori mai multe; pe parcursul a două milenii 7/8 din etnii au dispărut, fie prin dezintegrare, fie prin asimilare şi pierderea identităţii iniţiale, fie pur şi simplu prin exterminare.

Maurice Davie descrie în studiul său despre evoluţia războaielor un şir de confruntări cu caracter genocidar, cum ar fi bunăoară cele dintre triburile din America Centrală şi de Sud. În bătălia din anul 1736 dintre indienii shipibos şi setebos, ultimii au fost înfrânţi şi practic nimiciţi integral. În 1788, tribul de indieni paiguize i-a distrus pe cei din tribul muras. Erau omorâţi inclusiv copiii şi femeile, sau acestea din urmă erau luate în sclavie. În mod similar se defăşurau unele războaie în Africa, care se consumau cu dispariţia unor populaţii întregi. Potrivit estimărilor făcute pentru boşimanii din Africa de Sud, care au suportat mai multe valuri de invazii din partea diferiţilor cotropitori, în perioada secolelor XVIII-XIX populaţia acestora s-a redus până la 2% din numărul lor iniţial.

Ilustrări ale modului genocidar de a purta războaie în rândul populaţiilor de vânători şi culegători au fost descrise de către etnologi pe cazuri concrete la începutul secolului XX. Triburile Aranda din Australia Centrală, atunci când sunt implicate în lupte intertribale, obişnuiesc să nimicească definitiv tabăra duşmană; atacurile se produc noaptea şi mai întâi sunt omorâţi cu lancea bărbaţii adormiţi, apoi sunt omorâte cu bâte femeile şi ulterior vine rândul copiilor mici, cărora li se zdrobeşte capul cu pietre sau bâte. Potrivit relatărilor, după măcel învingătorii desfac abdomenele celor ucişi şi mănâncă bucăţi din ţesutul adipos al duşmanului răpus, iar sângele de pe arme este amestecat cu apă şi băut.

În mod asemănător se procedează în cadrul războaielor de pe insulele Fiji, sau din junglele Cauca Valley (Columbia), unde triburile se măcelăresc într-un mod oribil. Femeile şi copiii sunt ucişi cu cruzime şi nu există niciun respect faţă de vârsta sau genul celor omorâţi. În filmul „Apocalypto“, de Mel Gibson, este bine ilustrat modul genocidar în care se nimiceau reciproc triburile rivale.

Nu e de mirare că de pe urma acestui gen de războaie cu caracter de exterminare totală au dispărut numeroase popoare. Şi, cu adevărat, istoria umană s-a scris pe muchie de cuţit, fiind o istorie a genocidurilor. În 2007 profesorul de istorie de la Universitatea Yale, Ben Kiernan, publică o lucrare fundamental documentată, „Sânge şi pământ: O istorie globală a genocidului şi a exterminării de la Sparta la Darfur” („Blood and Soil, a World History of Genocide and Extermination from Sparta to Darfur”), în care face o prezentare exhaustivă a celor mai memorabile genociduri de-a lungul secolelor, indicând originea arhaică a acestor practici şi perenitatea lor în timp.

Lucrarea lui Keirnan ne demonstrează cu trimiteri la numeroase date istorice că genocidurile şi războaiele totale au fost omniprezente în istorie. Despre existenţa multor dintre aceste masacre în masă ne putem da seama în baza deducţiilor, deoarece documentele timpului nu întotdeauna au păstrat mărturiile exterminărilor etnice, însă şi datele de care dispunem ne permit să înţelegem că războaiele genocidare au reprezentat un fenomen obişnuit în vremurile antice. În această privinţă, nu au existat diferenţe majore între culturile avansate şi cele primitive. Până şi în perimetrul civilizaţiei elene cazurile de etnociduri erau frecvente, iar Războiul Peloponesian a surprins scene de exterminare totală a unor oraşe, precum Milos.

© Dorian Furtună, etolog

(Va urma. Bibliografia va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *