Cum politicienii ne divizează în ”noi” versus ”ei”

 

Oamenii au o înclinaţie instinctuală spre xenofobie, spre divizarea în tabere şi excluderea „celorlalţi”, ceea ce ne face vulnerabili în faţa mesajelor politice instigatoare la ura identitară. Liderii carismatici au ştiut dintotdeauna să profite de acest lucru şi să influenţeze masele cu idei care trezesc instinctele războinice sau intoleranţa şi xenofobia, creând un climat de agresivitate generalizată şi amplificată la scara unei comunităţi/naţiuni/stat/rase.

Aceste tehnici au fost obişnuite pentru arsenalul propagandistic al liderilor naţionalişti şi militarişti, iar figurile lui Genghiz Han şi Robespier, ale lui Hitler şi Mussolini, ale lui Mao Zedong şi Ho Shi Min, ale lui Miloşevici şi Saddam Hussein, ca lideri care au apelat la mesajele identitare pentru a-şi mobiliza conaţionalii, servesc ca exemple elocvente în această privinţă.

Printr-o retorică instigatoare bine elaborată, energiile agresivităţii pot fi utilizate în scopul apărării patriei, acesta fiind cazul îndemnurilor xenofobe (care sunt interpretate drept „expresii ale demnităţii de neam”), iar liderul războinic devine „erou naţional” care duce „lupta dreaptă împotriva duşmanilor”. Dar, cu aproape tot atâta uşurinţă, predispoziţiile spre xenofobie şi tribalism pot fi utilizate şi în scopul invadării altor teritorii, al iniţierii conflictelor de anvergură sau al satisfacerii unor interese politice de conjunctură.

Un discurs cu miză identitară, aşadar, bine elaborat şi adaptat contextului social, este ca un ferment care poate cauza turbulenţe sociale serioase; apelând la apartenenţa de grup/viziune/ideologie, indicând „duşmanul intern”, un lider sau un grup de indivizi activi pot pune în mişcare mulţimi. Aşa cum remarcase filosoful francez Andre Glucksmann: „Răzmeriţa se aprinde în chip de revoluţie, dacă, şi numai dacă, un profesionist, comisar politic sau duhovnic, suflă peste jăraticul discursiv, risipit în răzvrătirile proletariatului sau ale imigratului”.

Discursurile identitare, de multe ori pur populiste, care înfierbântă atmosfera socială, instigarea la ură etnică, apelurile la dihotomia „noi” versus „ei”, pot aduce dividende politice considerabile, corespunzător, suficienţi politicieni profită de pornirile instinctive latente ale maselor, îndemnându-le să se mobilizeze împotriva „celuilalt”, împotriva „străinilor”, deci, în jurul politicianului. Predispoziţia genetică pentru xenofobie şi tribalism există; politicienii urmează doar să indice cine sunt „străinii”.

Drept „ceilalţi/străini” pot fi identificaţi nu doar reprezentanţii altei etnii, ci oricare grup, de aceeaşi etnie, care se deosebeşte de grupul de referinţă prin alţi parametri, ideologici, doctrinari, religioşi. Drept „străini” au fost stigmatizaţi ereticii şi „vrăjitoarele” pentru inchiziţia catolică; aristocraţii, intelectualii, albgardiştii, „culacii” pentru bolşevici şi proletari; comuniştii americani pentru mccartiştii din SUA; reformatorii-liberali pentru grosul populaţiei din Rusia etc.

Putem lesne identifica în condiţiile socio-politice de la noi asemenea divizări în tabere, când cei care gândesc altfel decât „noi” sunt prezentaţi ca „străini”, „rătăciţi”, „lipsiţi de raţiune”. Divizarea în „noi” şi ”ei” este foarte convenablă pentru diferitele forţe politice (care îşi obţin dividende electorale), dar este foarte vicioasă pentru societate în ansamblu, fiindcă creează vrajbă şi desolidarizează oamenii.

O societate şi o ţară care luptă pe intern, stagnează şi pierde în competiţia pe extern. Dar, în ciuda acestor evidenţe, suntem şi vom fi divizaţi în „noi” versus „ei”, fiindcă politicul trăieşte din mobilizarea unora împotriva altora…

 

© Dorian Furtună, etolog

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *