De ce avem nevoie de un duşman

„Puţini oameni reuşesc să fie fericiţi dacă nu urăsc o altă persoană, naţie sau credinţă”
(Bertrand Russel, filosof britanic)

Efectul duşmanului comun i-a impresionat pe numeroşi gânditori politici. Dintre aceştia, un nume de referinţă este Carl Schmitt, un important filosof politic german din secolul XX. În opinia lui Schmitt, duşmanul este chiar cumva necesar pentru stat; politica însăşi este nu altceva decât opoziţia „prieten-duşman” la nivel de grupuri, dintre care elementul principal este anume „duşmanul”, care trebuie să aibă o identitate reală şi să fie cât mai diferit cu putinţă de grupul de referinţă. Prezenţa duşmanului se cuvine să fie în exteriorul graniţelor, şi doar atunci va avea un efect benefic asupra unei comunităţi, ducând la mobilizarea şi omogenizarea membrilor acesteia; în caz contrar, duşmanul va fi identificat în interiorul statului, aceasta putând duce la pierderea integrităţii şi la război civil.

Potrivit lui Schmitt, capacitatea de a identifica duşmanul reprezintă pentru un popor esenţa însăşi a existenţei acestuia. Dacă însă el, poporul, nu are capacitate sau voinţă să facă diferenţele de rigoare, atunci se va găsi altcineva, din afară, care să-l ia sub „tutela” sa şi să-i indice cu cine să se confrunte şi cu cine nu; poporul pierzând în acest fel din suveranitate şi libertate. Reiese că un popor care poate decide independent cine îi este „prieten” şi cine îi este „duşman” dă dovadă de un mai mare grad de suveranitate şi autonomie.

Tezele lui Schmitt sună uimitor de cinic, dar şi de realist totodată, el reuşind să redefinească înţelesul despre actul politic, înlocuind percepţiile romantice despre politică cu percepţii antropologice. Duşmanul adevărat nu e niciodată o persoană, ci un grup, susţine filosoful. Ceea ce înseamnă că duşmănia presupune un conflict care nu leagă indivizi, ci state, armate, comunităţi. Ca doi oameni să fie adversari politici, ei trebuie mai întâi să intre în tabere aflate în conflict, caz în care apartenenţa la colectivităţile aflate în duşmănie le conferă automat statutul de duşmani. Existenţa grupurilor duce inevitabil, deci, la apariţia confruntărilor. “Faptul că popoarele se grupează potrivit opoziţiei “prieten-duşman” şi că această opoziţie e valabilă şi e reală şi în prezent e o constatare ce nu poate fi negată raţional”, concluzionează Schmitt [Шмитт, 1927/1992; Lavric, 2008].

Potrivit unui alt filosof important din secolul XX, Elias Canetti, care şi-a prezentat ideile în cunoscuta sa carte „Masele şi puterea” („Masse und Macht”) – o autoritate politico-statală veritabilă nu se poate fonda în afara conflictelor şi chiar a omuciderilor în masă. Iar masele, în concepţia autorului, sunt constituite după un algoritm specific, a cărui ecuaţie principală constă în menţinerea integrităţii grupurilor. Iar grupurile, la rândul lor, pentru a-şi menţine integritatea, trebuie să fie unite şi mobilizate împotriva unui „duşman comun”. Pericolul uneşte mai trainic decât simpatia sau bunăstarea. Astfel, unde nu există un „duşman comun”, apar riscurile dezagregării grupurilor. Deci, pentru a le păstra integritatea, identificarea „duşmanului comun” este iminentă. Iar el este găsit, de regulă, în afara grupului „nostru” [Canetti, 1960/2008].

Consideraţiuni similare împărtăşeşte Eric Hoffer, un specialist american notoriu în materie de psihologie a maselor. Potrivit lui, ura comună este factorul de coeziune cel mai puternic pentru o comunitate. Hoffer explică astfel poziţia sa: „Când iubim, de regulă nu căutăm aliaţi. Din contră, deseori vedem concurenţi şi râvnitori la ceea ce ne aparţine în persoana celor care apreciază acelaşi lucru ca şi noi. Dar, atunci când urâm, întotdeauna căutăm aliaţi” [Хоффер, 1951/2001, 68, p.111]. El afirmă: „Mişcările în masă pot fi create şi dezvoltate şi în lipsa unei credinţe în Dumnezeu, dar fără o credinţă în Diavol acest lucru este imposibil! Puterea mişcărilor în masă de regulă este direct proporţională cu forţa imaginii despre diavol şi concreteţea acestuia. Când Hitler a fost întrebat [în zorii ascensiunii sale – n.n.]: crede el oare că evreii trebuie nimiciţi, el a răspuns: „Nu… Atunci noi am fi trebuit să inventăm evreul. E foarte important să avem un duşman concret, nu doar unul abstract” [ibid., 65, p. 109]. Tot pe exemplul strategiilor aplicate de Hitler, Hoffer identifică şi o altă latură a efectelor create de prezenţa unui duşman: „Ura comună uneşte cele mai eterogene elemente. (…) Hitler s-a folosit de antisemitism nu doar pentru unificarea tuturor germanilor, dar şi pentru a declina rezistenţa Poloniei, României, Ungariei, chiar şi a Franţei, toate antisemite. Cu acelaşi succes el a utilizat anticomunismul” [ibid., 66, p.110].

Sociologul german George Simmel observase, la rândul său: „La anumite grupuri, ar putea fi chiar o urmă de înţelepciune politică încercarea de a-şi găsi nişte duşmani, care să păstreze unitatea membrilor grupului şi să-i facă pe aceştia conştienţi de unitatea lor, ca interes vital” [Marty, 1988, p. 21]. Este înregistrat şi efectul complementar, când grupurile cu un grad înalt de coeziune manifestă un grad mai înalt de ostilitatea faţă de străini [Pepitone, Reichling, 1955]. În cadrul unor analize sociopsihologice mai avansate, au fost identificate patru funcţii care îi revin duşmanului comun. Prima funcţie e de natură psihologică şi corespunde necesităţii grupului de a se afirma identitar şi statutar în raport cu un duşman. A doua funcţie e de ordin social, miza identificării unui duşman fiind coeziunea şi solidarizarea grupului. A treia funcţie este politică, deoarece prin invocarea pericolului izvorât de la un duşman, liderii obţin puterea şi iau sub control procesele politice. A patra funcţie este una economică, existenţa unui duşman fiind conectată cu noi oportunităţi de formare a pieţei, comerţ şi profit [Middents, 1990].

Cercetătorul olandez Van der Dennen face următoarea clasificare a funcţiilor care îi revin duşmanului în viaţa socială a unui grup [van der Dennen, 1995, p. 463-464]:

1. Ordine şi stabilitate. Determinarea şi delimitarea clară a duşmanului este o precondiţie necesară pentru stabilitatea ordinii interne şi pentru organizarea relaţiilor intergrupale/tribale/statale. Duşmanul nu e neapărat să fie ceva real, poate fi şi ceva/cineva imaginar.

2. Proiecţie. Duşmanul însumează toate calităţile negative de care ar vrea să scape/să se dezică grupul. Duşmanul, fiind completamente „negativ”, permite ca orice act ostil şi orice agresiune în adresa lui să fie justificată.

3. Solidaritate. Ameninţarea din partea unui duşman intern sau mai ales extern sporeşte coeziunea grupului ameninţat. Existenţa unui duşman periculos, înfricoşător produce frică în cadrul populaţiei, şi această frică poate fi utilizată pentru diverse psihomanipulaţii.

4. Justificarea. Duşmanul este criminal, inuman şi imoral, în contrast cu liderii grupului natal şi acţiunile acestora, oricare ar fi ele. Efectul e datorat contrastului cardinal dintre duşmanul negativ şi „noi”, cei „buni şi puri”. Graţie acestui efect contrastant, „noi” ne poziţionăm mai sus pe scara valorică. Şi „ne” sunt totodată justificate acţiunile orientate spre anihilarea ameninţărilor izvorâte de la duşman.

Ca o concluzie generală, numeroase studii privind geneza conflictelor au demonstrat că pornind de la societăţile mici primitive până la societăţile mari contemporane, a fost întrevăzută nevoia fundamentală a acestora de a avea un duşman; iar identificarea şi portretizarea acestuia are importante funcţii şi efecte sociale. Iată de ce „duşmanul” încă este prezent în retorica politică contemporană a multor ţări [Gladstone, 1959; Finlay et al., 1967; Hartmann, 1982; Volkan, 1988].

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Canetti E. Masele şi puterea. Bucureşti. Editura “Nemira”. 1960/2008. 672 p.
2. Dennen J.M.G. van der. The origin of war: the evolution of a male-coalitional reproductive strategy. Groningen: Origin Press. 1995, 2 vols., xiv+863 p.
3. Finlay D., Holsti O., Fagen R. Enemies in Politics. Chicago: Rand McNally. 1967.
4. Gladstone A.I. The conception of the enemy // J. Conflict Resolution. Vol. 3, 2. 1959. P. 132-137.
5. Hartmann F.H. The Conservation of Enemies: A Study in Enmity. Westport: Greenwood Press. 1982.
6. Lavric S. Moştenirea lui Carl Schmitt // Luceafărul, Nr. 33 şi 34, 2008 / http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=11189
7. Marty M.E. Fundamentalism as a Social Phenomenon // Bulletin of the American Academy of Arts and Sciences, 42, November, 1988.
8. Middents G.J. Psychological perspectives on enemy-making // Organization Development Journal, Vol. 8(2). 1990. P. 44-48.
9. Pepitone A., Reichling G. Group cohesiveness and the expression of hostility // Hum. Relat. Vol. 8, 3. 1955. P. 327-337.
10. Volkan V.D. The Need to have Enemies and Allies: From Clinical Practice to International Relationships. Northvale, N. J.: Aronson. 1988. 298 p.
11. Хоффер Э. Истинноверующий. Мысли о природе массовых движений. Минск. ЕГУ. 1951/2001. 200 с.
12. Шмитт К. Понятие политического // Вопросы социологии. — 1927/1992. — № 1. — С. 35-67.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *