De la duşmanul ideologic la duşmanul identitar

„Conflictul etnic a urcat în topul agendei internaţionale în parte datorită renaşterii sale
în unele ţări ex-comuniste”

(Jack Snyder, politolog american)

Duşmanul comun a avut o contribuţie fundamentală în evoluţia societăţilor mari şi complexe, în mod special în evoluţia cooperării în cadrul societăţilor eterogene. Am vorbit despre acest fenomen în articolele precedente, în care am explicat de ce majoritatea statelor şi ideologiilor sunt nevoite să-şi identifice duşmani “comozi”, în raport cu care să mobilizeze societatea şi să justifice distribuirea resurselor interne. Inventarea unui duşman care trebuie înfruntat sau a unei crize care trebuie soluţionată reprezintă o tehnologie foarte eficientă în arsenalul propagandistic al liderilor poltici.

Dar e mai mult decât atât: societatea însăşi are nevoie de existenţa unui duşman împotriva căruia să-şi elibereze frustrările şi faţă de care să-şi afirme afilierea de grup. Aşa cum spunea Friedrich Nietzsche: “Cine trăieşte din lupta cu duşmanul este interesat ca duşmanul să nu moară niciodată”. Iată de ce, atunci când duşmanul “tradiţional” dispare sau este înfrânt, e nevoie de apariţia unui duşman nou. Anume asemenea metamorfoze politice curioase s-au întâmplat în ţările europene imediat după colapsul Uniunii Sovietice.

În ţările din Europa Occidentală, unde imaginea „pericolului comunist” a servit o bună perioadă de timp drept instrument de gestionare a diferitelor frustrări şi drept catalizator al coeziunii şi mobilizării societale; dispariţia URSS şi a comuniştilor ca „duşmani” şi principali „vinovaţi” de relele existente a lăsat, în anii 90 ai secolului trecut, un gol în imaginarul simbolic, care trebuia umplut, irecuzabil, cu imaginea unui alt „duşman”. În ţările din Europa de Est, ieşite de sub menghina sovietică, golul care s-a format în imaginarul simbolic a fost şi mai adânc, rătăcirile au fost mult mai dramatice, iar în sfera reprezentărilor ideologice şi identitare s-au produs adevărate revoluţii.

Pacea în epoca post-sovietică nu a fost aşa cum îşi închipiseră cetăţenii Europei că va fi. Cu adevărat, avusese dreptate preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elitsyn, care în 1994 spusese următoarele: „Europa, înainte de a reuşi să se izbăvească de moştenirea războiului rece riscă să se cufunde într-o pace rece”.

Când Uniunea Sovietică îşi trăia ultimele clipe, profesorul american de ştiinţe politice, John J. Mearsheimer, publicase în 1990 un articol întitulat “De ce ne va fi în curând dor de Războiul Rece” (“Why We Will Soon Miss the Cold War”). În acest articol, Mearsheimer susţinea, cu referire la Europa, că datorită erei Războiului Rece a fost posibil de pus capăt anarhiei care a domnit pe acest continent primii 45 de ani ai secolului XX. Odată cu încheierea acestei ere, Europa revine la o lume multipolară, cu un sistem de relaţii politice externe şi interne ce creează premise pentru comiterea agresiunilor şi a violenţelor în masă. Autorul invocă şi factorul hipernaţionalismului, care s-a dezvoltat pe parcursul ultimelor secole în ţările europene şi a fost cristalizat de războaiele etnice. Hipernaţionalismul reprezintă un teren fertil pentru mulţi lideri politici care vor încerca să profite de exploatarea sentimentelor naţionaliste-şovine şi ar putea provoca ciocniri între diverse entităţi [Mearsheimer, 1990].

Cunoaştem că previziunile politologului american s-au adeverit în cazul unor ţări europene, iar în cazul altor regiuni ale Europei, ar putea să se adeverească mai târziu. Vom remarca în tezele lui Mearsheimer aluzia directă la rolul de stabilizator pe care l-a avut în secolul XX duşmănia dintre cele două supraputeri – SUA şi URSS – şi identificarea comunismului ca “duşman comun” ideologic pentru ţările din Occident. Dispariţia comunismului a avut ca o consecinţă imediată apariţia naţionalismului virulent în unele din aceste ţări; duşmanul ca fenomen socio-politic rămâne, se schimbă doar portretizarea acestuia.

În viziunea antropologului american Katherine Verdery, în Europa anilor ’90 ura faţă de comunişti a fost translată spre „duşmanul” etnic. „Ne putem aştepta la o transformare a perechii „noi”–„ei” din vremea comunismului în cealaltă organizare socială dihotomică, diferenţa etnică. Astfel, persoanele autoconstituite împotriva unui celălalt comunist se situează acum împotriva unui celălalt etnic”, explica cercetătoarea, ale cărei previziuni, din câte ne putem da seama acum, au fost juste [Verdery, 1992]. Am fost martori cum tot mai mulţi lideri naţionalişti europeni şi-au întemeiat discursurile despre propriile naţiuni ca despre nişte victime ale străinilor invadatori, iar minorităţile, în special cele etnice, deveniseră astfel candidatul perfect pentru rolul de „duşman intern” [Tismăneanu, 1999, p. 96].

După cum notează academicianul ungur George Schopflin, cercetător al problemelor identitare în spaţiul est-european, toate societăţile postcomuniste, într-o măsură mai mare sau mai mică, au manifestat o investiţie „în presupusele proprietăţi magice ale naţionalismului şi naţionalului” [Schopflin, 1993, p. 25, apud Rae, 2005, p. 250]. Iar cercetătoarea română Sabina Fati, referindu-se la specificul identificării duşmanului etnic în statele europene post-comuniste, dezvăluie o dată în plus înclinaţia spre victimizare a comunităţii, care are nevoie de un „duşman” care să se facă vinovat pentru cele întâmplate. „Victimizarea pe criterii etnice pare să fie preferată în Europa Centrală – o zonă în care graniţa dintre „duşmani” şi „prieteni” este foarte flexibilă, o zonă unde mitologiile teritoriale au dus la stratificarea ideologiilor xenofobe”, explică cercetătoarea [Fati, 2007, p. 173].

Vedem deci încă o dată, şi pe exemplul ţărilor europene, că „duşmanul” este o componentă inexpugnabilă a mentalului unei comunităţi şi dispariţia unui „duşman” real sau imaginar reprezintă nu altceva decât crearea locului pentru apariţia altuia. În Europa post-comunistă, locul duşmanului ideologic a fost ocupat de duşmanul identitar.

 

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Fati S. Transilvania – o provincie în căutarea unui centru: Centru şi periferie în discursul politic al elitelor din Transilvania, 1892-1918. Cluj-Napoca. Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală. 2007. 256 p.
2. Mearsheimer J.J. Why We Will Soon Miss the Cold War // The Atlantic. August 1990. P. 35-50.
3. Rae H. Identitatea statelor şi omogenizarea popoarelor. Epigraf. Chişinău. 2005. 352 p.
4. Schopflin G. Culture and Identity in Post-Communist Europe // in Stephen White and al. (ed.), Developments in East European Politics. Durham. Duke University Press. 1993.
5. Tismăneanu V. Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă. Iaşi. Polirom. 1999. P. 96.
6. Verdery K. Etnicity and Nationalism in Europe Today // Antropology Today. 1992. vol. 8, nr. 1, february / citat din Vladimir Tismăneanu, „Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă”. Iaşi. Polirom. 1999. P. 97.

Comments

  • Nikkon says:

    Dușmanii inventați există acolo unde istoricii nu-și fac onest datoria. Admitem că istoricul ar lucra asemenea unui medic cu pacienții. Înainte de a-l trata ar întreba cu care dintre neprietenoții viruși a contactat. Dacă pacientul minte sau nu știe adevărul, medicul ar trebui să facă unele cercetări înainte de a lua o decizie, pentru a clarifica situația și a alege cea mai eficientă metodă de tratament. W.Churchell spunea odată că un bun politician trebuie să cunoască bine istoria. Din păcate actualii politicieni nu o prea cunosc. Dovadă este un pseudopatriot de la Chișinău care la observația unui academician că a greșeit anul producerii unui eveniment istoric , repeta ca papagalul că asta ar fi PĂREREA LUI. Ura în societate o provoacă ei, IGNORANȚII POLITICIENI, mediatizată apoi în complicitate cu jurnaliștii neprofesioniști. Aceștea în loc să verifice informația imediat o aruncă asupra auditoriului. Începe deja procesul .. Ar trebui ca fraudele informaționale – manipulare, incitare la ură, provocări de stres, emoții negative etc, ar prebui penalizate… Avem nevoie de o nouă mentalitate în epoca infromațională, fiindcă o mică MINCIUNĂ, ar putea provoca un MARE concflict

    • Dan Spataru's brother says:

      clar. o mica … -un mare conflict aaaaaaaaaar putea dupa cum chiar tu ai zis aaaaar putea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *