Dezumanizarea sau De ce se ucid oamenii

“Chiar dacă duşmanul tău ar fi o frânghie de nisip, numeşte-l şarpe”
(proverb arab).

În majoritatea societăţilor contemporane omorul unui alt individ este un tabu, un act imoral şi criminal, faţă de care din copilărie se cultivă interdicţii, repulsie şi o atitudine categoric negativă. Chiar şi în cazurile când există o ură identitară la nivel de societate, rareori se întâmplă ca omorul să fie privit ca o soluţie finală a acestei uri; de cele mai dese ori, însăşi ideea omorului repugnă. Până şi pe timp de război, omorul unei alte fiinţe umane reprezintă un act greu de realizat, pentru care trebuie să ocolim sau să deconectăm inhibiţiile comportamentale adânc înrădăcinate în mintea noastră.

Soldaţii care participă la războaie insuficent de solid motivate din punct de vedere patriotic sau moral, adeseori devin victime ale depresiilor şi suferă de tulburări psihice grave. Este şi mai dificil să se producă o omucidere intenţionată în cadrul conflictelor civile. Potrivit lui Dave Grossman, locotenent-colonel al armatei SUA şi specialist în psihologia de război, primul obiectiv al antrenamentelor tuturor armatelor din lume este să anuleze inhibiţia omorului la soldaţi; e nevoie de tehnici speciale de desensibilizare a soldaţilor, printre care simularea omorurilor în cadrul antrenamentelor specializate [Grossman, 1996].

Descrierile antropologice dezvăluie că până şi la „vânătorii de cranii” din Noua Guinee incursiunile erau precedate de ritualuri complicate care îi induceau pe războinici în stare de transă hipnotică şi îi făceau atât de insensibili la violenţă, încât ei îşi puteau omorî chiar şi propriile soţii sau copii [Harrison, 1993, p. 27]; iar cei din tribul Yanomami din Amazonia, bine cunoscuţi pentru agresivitatea lor, consumau înainte de campaniile războinice droguri speciale care să le sporească dorinţa de luptă şi omor [Chagnon, 1990, apud Thorpe, 2003, p. 148].

Tehnici asemănătoare erau aplicate pentru stimularea agresivităţii la soldaţii romani, cărora, alături de îndoctrinare, li se administrau infuzii din ierburi [1]. Deci până şi înclinaţiile biologice spre omorârea duşmanilor trebuie să fie consolidate prin metode psihologice suplimentare.

Una din cele mai vechi şi mai eficiente tehnologii psihologice de a-i determina pe războinici să comită omucideri a fost să li se inducă ideea că cei omorâţi nici nu sunt oameni. Crearea unei imagini dezumanizate (sau infraumanizate) a duşmanului înlătura inhibiţiile faţă de omorârea acestuia; odată ce nu mai era considerat „om” în deplinul sens al cuvântului, duşmanul putea fi omorât ca un animal oarecare. Pe scurt, tehnologia formării imaginii dezumanizate a duşmanului constă din două componente majore.

În primul rând se creează o linie de demarcaţie clară între „noi” şi „ei”, prin sublinierea la maximum a trăsăturilor care fac diferenţa între ceea ce suntem „noi” şi ceea ce sunt „ei” – duşmanii. În al doilea rând, se construieşte şi se promovează percepţia că „ei” sunt în totalitate străini de umanitatea care ne caracterizează pe „noi”, sunt atât de diferiţi de ceea ce înseamnă „om”, încât par a fi o altă specie, par a fi lipsiţi de umanitate (de unde şi termenul dezumanizare). Frecvent, s-a ajuns la o asemenea stare de dispreţuire a vieţilor omeneşti, încât până şi civilii, femeile, bătrânii, copiii erau consideraţi sub-umani şi nu mai trezeau sentimente de milă şi compasiune.

Studiile de psihologie socială au arătat că oamenii au tendinţa de a rezerva esenţa umană (integritatea, sentimentele) pentru descrierea propriului grup, în timp ce indivizii din grupurile străine sunt percepuţi ca fiind mai săraci emoţional sau lipsiţi de sentimente umane obişnuite. Cu alte cuvinte, în anumite situaţii străinii sunt percepuţi ca fiinţe sub-umane, pasibile de a fi discriminate şi exterminate.

Cercetătorii susţin că acest fenomen de infra-umanizare (o dezumanizare mai subtilă, subconştientă) apare indiferent de nivelul statutar al grupului, se produce în mod stereotip, în afara gradului de conştientizare a oamenilor, şi are origini arhaice; în aceasta constă omniprezenţa şi durabilitatea lui, infra-umanizarea fiind de la origini una din principalele cauze ale discriminărilor şi ale urii identitare, implicit una din cauzele conflictelor tribale şi etnice [Leyens et al., 2003; Demoulin et al., 2004; Vaes, 2006].

Şi alte studii au confirmat că infra-umanizarea se realizează în mod instinctiv, la nivel neurofiziologic, la vederea celor care fac parte din alt grup identitar. Mai mult, infra-umanizarea „celorlalţi”, fiind o manifestare stereotipă a atitudinii, se produce şi în cazul contactelor între grupurile care nici măcar nu se află în conflict [Haslam et al., 2005]. Un exemplu a funcţionării infra-umanizării l-a oferit războiul din Golful Persic (din 1990-1991), precedat şi însoţit de o propagandă anti-irakiană foarte agresivă. Atunci soldaţii americani practic n-au avut vreun stres post-traumatic; din întreaga armată, doar 8 persoane au acuzat asemenea stări (şi aceia, din cauza că din greşeală au deschis foc în direcţia propriilor trupe) [2].

Cercetările cu aplicarea metodei imagisticii prin rezonanţă magnetică (IMR) au arătat că la unele persoane zonele creierului responsabile de relaţionarea socială şi empatie nu manifestă nicio reacţie atunci când le sunt prezentaţi indivizi consideraţi declasaţi, cum ar fi narcomanii, aurolacii, imigranţii. În schimb, se activează acele zone neuronale, care produc emoţii negative, cum ar fi dezgustul. Cercetătorii au numit aceste efecte la nivel de creier „percepţie dezumanizantă” şi anume această percepţie stă la originea proceselor de dezumanizare, ură şi exterminare în societatea umană [Fiske, Harris, 2011].

Astfel, dezumanizarea are o bază neurobiologică şi putem susţine cu certitudine că, odată ce există o asemenea bază neuronală pentru dezumanizare, expresii ale acestui fenomen au existat încă în timpurile cele mai arhaice ale evoluţiei speciei umane. Predilecţia biologică spre dezumanizare a servit drept temelie pentru tehnologiile psihologice de inducere a dezumanizării în plan social, la scară largă, pe care le voi analiza în articolele următoare.

În opinia etologului olandez Nico Tinbergen, Laureat al Premiului Nobel (1973), mecanismele de dezumanizare a altor fiinţe umane au fost cele care au dus la o „emancipare a violenţei”, deoarece dezumanizarea inducea dezinhibarea comportamentului agresiv în raport cu alţi oameni şi facilita apariţia unui tip de agresiune aproape interspecifică. Tinbergen notează: „Duşmanul nu mai reprezintă pentru vânător doar o altă fiinţă umană; el este în acelaşi timp un prădător periculos, un parazit şi/sau un obstacol ce trebuie eliminat”. De aceea, războiul dintre două grupuri umane lua forma unor omucideri interspecifice, lipsite de scrupule [Tinbergen, 1976, apud van der Dennen, 1995, p. 286].

Iar potrivit cercetătorului olandez Johan M.G. van der Dennen, dezumanizarea este probabil, alături de pseudospeciaţia culturală, cel mai important concept pentru a înţelege caracterul malign al fenomenului violenţelor în masă, inclusiv a unor aşa realităţi ca “purificarea etnică”, atrocităţile de război, masacrele, genocidurile [van der Dennen, 1999].

Într-adevăr, cu asemenea premise în declanşarea stereotipă a reacţiilor discriminatoare, manipulatorilor şi instigatorilor nu le rămânea decât să direcţioneze şi să stimuleze procesul de infra-umanizare, obţinând în acest fel o tehnică propagandistică foarte eficace pentru provocarea situaţiilor de conflict, a războaielor şi a proceselor de opresiune şi exterminare, precum genocidurile [Stollznow, 2008].

Tehnologia dezumanizării duşmanului a fost şi este foarte populară în cadrul manipulărilor politice, atât în plan internaţional, cât şi naţional, împotriva oponenţilor ideologici. În Occident, în special în Statele Unite, s-au făcut numeroase studii dedicate mecanismului de creare a imaginii duşmanului, fiind propus şi termenul „enmification” („duşmanoficare”, sau facerea duşmanului), pentru a descrie suma factorilor psihologici şi sociali care fac parte din tehnologia de elaborare a „duşmanului” [Rieber, Kelley, 1991, apud Fabick, 2007, p. 74].

Suntem martori cum diferite tehnologii de dezumanizare sunt aplicate în mai multe regiuni ale lumii, inclusiv in Ucraina, unde oamenii care au trăit decenii alături, în vecinătate, în aceleaşi cartiere şi clădiri, sunt gata să se omoare reciproc. Oamenii au naivitatea de a crede că tinerii de astăzi sunt mai imuni la manipulare, în timp ce manipulările au devenit mult mai sofisticate şi mai cu impact asupra psihicului uman.

Dezvăluirea mecanismelor biologice, antropologice şi psihologice ale dezumanizării şi prezentarea unor modele de construcţie a duşmanului vor constitui subiectul următoarelor articole. Aceste cunoştinţe sunt utile nu doar din perspectiva înţelegerii unor evenimente istorice, dar şi pentru a înţelege mai bine cum sunt manipulate masele şi cum se creează ura identitară în zilele noastre.

 

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1.Сергей Семенов, в „Человек и агрессия” («Круглый стол» ученых ). Общественные науки и современность. № 2. 1993. С. 92-105. (С. 98) / http://ecsocman.hse.ru/data/171/992/1231/008ons2-93_-_0092-105.pdf
2. Сергей Ениколопов, в „Человек и агрессия” («Круглый стол» ученых ). Общественные науки и современность. № 2. 1993. С. 92-105. (С. 104) / http://ecsocman.hse.ru/data/171/992/1231/008ons2-93_-_0092-105.pdf

• Chagnon N.A. Reproductive and somatic conflicts of interest in the genesis of violence and warfare among tribesmen // In The Anthropology of War (ed. J. Haas). Cambridge: Cambridge University Press. 1990. P. 77-104.
• Demoulin S., Rodriguez R., Rodriguez A., Vaes J., Paladino M.P., Gaunt R., Cortes B., Leyens J.Ph. Emotional prejudice can lead to infra-humanization // European Review of Social Psychology. 15., 2004. P. 259-296.
• Dennen J.M.G. van der. The origin of war: the evolution of a male-coalitional reproductive strategy. Groningen: Origin Press. 1995, 2 vols., xiv+863 p.
• Dennen J.M.G. van der. Of Badges, Bonds and Boundaries: Ingroup/outgroup differentiation and ethnocentrism revisited // published in: K. Thienpont & R, Cliquet (Eds.) “In-group/Out-group Behaviour in Modern Societies: An Evolutionary Perspective”. Brussels: NIDI GBGS Publications. 1999. p. 37-74.
• Fabick S.D. Two Psychologically Based Conflict Resolution Programs: Enemy Images and US & THEM // Journal for Social Action in Counseling and Psychology. Vol. 1, Number 2. 2007. P. 72-81.
• Fiske S.T., Harris L.T. Dehumanized Perception // Zeitschrift für Psychologie / Journal of Psychology, 219 (3). 2011. P. 175.
• Grossman D. On Killing: The Psychological Cost of Learning to Kill in War and Society. Back Bay Books. 1996. 366 p.
• Harrison S. The Mask of War: Violence, Ritual, and the Self in Melanesia. Manchester: Manchester University Press. 1993.
• Haslam N., Bain P., Douge L., Lee M., Bastian B. More Human Than You: Attributing Humanness to Self and Others // Journal of Personality and Social Psychology. Volume 89, Issue 6, December 2005. P. 937-950.
• Leyens J.P., Cortes B., Demoulin S., Dovidio J.F., Fiske S.T., Gaunt R., Paladino M.P., Rodriguez-Perez A., Rodriguez-Torres R., Vaes J. Emotional prejudice, essentialism, and nationalism: The 2002 Tajfel lecture // European Journal of Social Psychology. Vol. 33. 2003. P. 703-717.
• Rieber R., Kelley R. Substance and shadow: Images of the enemy // In R. Rieber (Ed.) The Psychology of War and Peace. New York: Plenum Press. 1991. P. 3-38.
• Stollznow K. Dehumanisation in language and thought // Journal of Language and Politics 7:2. 2008. P. 177–200.
• Thorpe I.J.N. Anthropology, Archaeology, and the Origin of Warfare // World Archaeology. Vol. 35, No. 1. The Social Commemoration of Warfare (Jun., 2003). P. 145-165.
• Tinbergen N. Ethology in a changing world // In: Bateson & Hinde (Eds.). 1976. P. 507-528.
• Vaes J. “They” are Less Human than “We” are: Modern Prejudice in Human Terms // Cahiers de l’Urmis. N°10-11. Discrimination : perspectives de la psychologie sociale et de la sociologie. Décembre, 2006. P. 9-15.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *