Duşmanul la nazişti: strategii de identificare

„Când naziştii au venit după comunişti, eu n-am scos o vorbă. Eu nu eram comunist.
Când ei i-au arestat pe social-democraţi, eu am tăcut. Eu nu eram social-democrat.
Când ei au venit după sindicalişti, eu nu am protestat. Eu nu eram membru al sindicatelor. Când ei au venit după evrei, eu nu m-am revoltat. Eu nu eram evreu.
Când ei au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea”
(Martin Nimöller, pastor german).

Puţine lucruri sunt atât de importante în sfera politică, cum este Identificarea Duşmanului. În politică, duşmanul are şi rol de mobilizare socială, şi rol de ţap ispăşitor în vremuri de criză, şi rol de eroizare a celor care luptă împotriva lui, a duşmanului.

Un exemplu inedit de identificare a duşmanului îl oferă modelul ideologic hitlerist. Metodic, în Germania au fost identificaţi rând pe rând diverşi duşmani, lupta împotriva cărora a menţiut tonusul propagandistic şi militar al regimului nazist. Iniţial, propaganda lui Adolf Hitler a fost orientată cu precădere pe acuzarea comuniştilor şi a evreilor, ca principale pericole ale statului german. Datorită însă diferenţelor rasiale pe care se baza antisemitismul, propaganda împotriva evreului a fost cea mai de efect pentru scopurile naziştilor.

Dar a mai existat un motiv pentru care a fost selectat un singur duşman central în propaganda nazistă; acest motiv îl dezvăluie foarte bine filosoful american Kenneth Burke, care a făcut o celebră analiză de conţinut cărţii lui Hitler, „Mein Kampf”. Burke reproduce una din reflecţiile lui Hitler din care devine evident că liderul nazist avea o teorie a sa, foarte bine conturată, privind modul în care trebuie identificat şi prezentat duşmanul:

„În general, eficienţa unui adevărat lider naţional constă, mai întâi de toate, în a nu permite ca atenţia poporului să fie dispersată şi în focusarea atenţiei pe un singur duşman. (…) O caracteristică a geniului unui lider este să prezinte duşmanii din diferite sfere ca aparţinând unei singure categorii, deoarece cunoaşterea faptului că ar putea exista câţiva duşmani diferiţi va crea repede la caracterele slabe şi instabile îndoieli în privinţa ţelului acţiunilor. Cum numai masele şovăielnice vor descoperi că li se opun mai mulţi duşmani, ele imediat se vor conecta la analiza obiectivă a situaţiei şi va apare întrebarea, oare într-adevăr toţi aceşti duşmani nu au dreptate şi doar naţiunea şi mişcarea care o reprezintă are dreptate. Odată cu aceste dubii apare paralizia voinţei de acţiune. De aceea, câţiva duşmani total diferiţi trebuie să fie prezentaţi ca un singur duşman, astfel încât în percepţia maselor ţelul războiului să fie un singur duşman. Aceasta întăreşte credinţa în justeţea cauzei şi intensifică încrâncenarea împotriva duşmanului” [Burke, 1939].

După cum cunoaştem, Hitler a identificat acest „duşman comun” în persoana evreilor şi a „sionismului internaţional”. Găsim la filosoful francez Andre Glucksmann următorul pasaj despre importanţa acestei direcţii de „atac identitar”:

„Încă de la întemeierea primului său grup relativ redus, Hitler şi-a centrat pe ura împotriva evreului politica, ideologia şi mitologia mişcării lui. Alfa şi omega programului nazist, din prima până în ultima zi, a rămas: sau evreul, sau Germania. Una ori alta. Fără cale de mijloc” [Glucksmann, 2007, p. 92].

Eric Hoffer apreciază la rândul său eficienţa strategiei lui Hitler privind: „concentrarea întregii uri împotriva unui singur duşman astfel, încât la categoria acelui duşman să poată fi înscrişi cei mai diverşi inamici”. Atunci când Hitler l-a identificat drept „duşman” pe evreu şi l-a diabolizat, el ca şi cum a populat aproape toată lumea din afara Germaniei cu evrei: „În spatele Angliei stă Israelul, în spatele Franţei şi în spatele SUA – la fel”” [Хоффер, 1951/2001, 67, p. 110-111].

Duşmanul principal şi de moarte al germanilor era evreul, dar evreii erau pretutindeni în Europa, corespunzător – trebuia cucerită Europa; iată logica lugubră pe care o inducea prin mesajele sale nazismul.

Găsim aceeaşi idee la Joseph Goebbels, care într-un discurs din 5 iunie 1943 declarase următoarele: „Izgonirea totală a evreilor din Europa nu e o chestiune de morală, ci de securitate de stat. Evreul întotdeauna se va comporta aşa cum îi dictează instinctul de rasă. Să procedeze altfel el nu poate! La fel cum gândacul de Colorado distruge cartoful şi nu poate proceda altfel, la fel şi evreii descompun statele şi popoarele. Împotriva acestora există o singură metodă: înlăturarea radicală a dăunătorului. E destul să aruncăm privirea în tabăra duşmanilor, ca să ne convingem că acolo domină doar iudeii. În spatele lui Roosevelt se ascunde un trust iudeu de creiere; în spatele lui Churchill de asemenea stau jidovii, care îi şoptesc la ureche indicaţii; iudeii sunt instigatorii la toată presa anglo-americano-sovietică; iudeii stau în Kremlin în calitate de adevăraţi promotori ai bolşevismului. Sionismul internaţional – iată cimentul coaliţiei duşmane. Cu ajutorul tentaculelor care au învăluit întregul glob, ei fac legături între Moscova, Londra şi Washington. Ei au generat acest război, pe care îl dirijează cu scopul de a profita de consecinţele lui” [Гогун, 2004].

Am reprodus acest fragment mai lung de discursul lui Goebbels pentru a arăta, în primul rând, cum linia strategică a identificării şi prezentării „duşmanului comun”, sionist şi rasial, a fost respectată pe parcurul practic a întregii perioade a războiului, pentru a păstra focusarea maselor pe acelaşi inamic. În al doilea rând, vom remarca tactica de dezumanizare aplicată în adresa evreilor, compararea cu insectele; o tactică ce face parte din arsenalul de construire a imaginii duşmanului şi o voi explicată mai pe larg în alte articole.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Placat nazist din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, aproximativ 1942. Imaginea nuanţată în chip negativ a unui evreu care stă în spatele steagurilor forţelor aliate antihitleriste: Marea Britanie, SUA, URSS.
Text: „În spatele forţelor ostile: Evreul”.
Sursa: http://www.ushmm.org/wlc/en/article.php?ModuleId=10007819

Odată cu rezolvarea „problemei evreieşti” pe intern, prin soluţia care au oferit-o lagărele de concentrare şi camerele de gazare, Hitler şi-a orientat privirea spre duşmanul extern secular al germanilor – slavii. Având la picioare o Europă cucerită practic definitiv, Hitler reuşeşte să remobilizeze forţa armată şi spirituală a germanilor spre un „război total” în est, împotriva „iudeo-bolşevismului” slav asiatic, care întruchipează pentru ideologia nazistă „barbaria” şi „subdezvoltarea umană”. Chit că regimul stalinist oferă un prilej în plus naziştilor pentru a reclama pericolul sovietizării ce planează asupra întregii Europe.

Hitler a ştiut deci să pună în funcţiune trei motoare ale agresiunii promovate de el: ultranaţionalismul războinic german, bazat pe ideea cuceririi „spaţiului vital”, antisemitismul violent şi antimarxismul combinat cu dispreţul adânc faţă de slavi [Camous, 2009, p. 337]. Iar, pentru a continua metafora cu „motoarele agresiunii”, am putea spune că în calitate de combustibil pentru ele a servit ideologia rasistă, potrivit căreia lupta se ducea între două rase, cea superioară „ariană”/germană şi restul, „inferioare”.

Astfel, von Brauchitsch, care comanda armata terestră a germanilor, adusese la cunoştinţa comandanţilor săi: „Trebuie să fie foarte clar pentru toate trupele că lupta va fi purtată de la rasă la rasă şi cu toată severitatea necesară”. Iar un alt militar german de rang superior, generalul Erich Hoepner, scrisese: „Războiul împotriva Rusiei este un element esenţial al luptei pentru existenţă a poporului german. Este vechea luptă a germanicilor împotriva slavilor, apărarea culturii europene împotriva invaziei moscovito-asiatice” [ibid., p. 358].

Stereotipurile rasiale au fost reactivate la maximum în rândul soldaţilor germani, aceste criterii fiind superioare celor ideologice în identificarea duşmanului. Motivându-i pe ostaşii Wehrmahtului să fie necruţători faţă de sovietici, comandantul Armatei a 17-a germane, generalul Herman Hoth, le spunea că acolo, pe frontul de Est, civilizaţia elitară şi seculară germană luptă împotriva „modului de gândire asiatic şi a instinctelor lui primitive”; şi, respectiv, această luptă se poate încheia doar cu „lichidarea definitivă a unuia dintre inamici” [ibid., p. 360].

S-a apelat şi la sentimentul de frică faţă de „cruzimea” şi „viclenia” soldaţilor sovietici, pentru a-i determina pe ostaşii nazişti să nu aibă înfrânări în distrugerea acestora: „duşman” putea fi oricine, bărbat, bătrân, femeie, copil; putea fi oriunde; putea ataca oricând. La sfârşitul lunii decembrie 1941, în plină ofensivă germană pe teritoriul URSS, comandantul Corpului II al armatei îi sensibiliza pe soldaţii săi, întrbându-i retoric: „Ce s-ar fi întâmplat oare dacă aceste hoarde mongolo-asiatice ar fi reuşit să se răspândească în Europa şi, mai ales, în Germania, arzând, furând, asasinând, violând?” [Camous, 2009, p. 362].

Ca o consecinţă a unei astfel de propagande şi fobii induse, ostaşii germani au ajuns să vadă în fiecare locuitor al teritoriilor ocupate un „duşman de moarte”, faţă de care se comportau pe potrivă. În plus, înalţii comandanţi militari germani dădeau indicaţii stricte, prin care îi motivau pe ostaşi să fie necruţători faţă de duşman; respectivele indicaţii venite de sus, creau un „cadru legal de omucideri”, care îi făcea pe ostaşi să creadă că răspunderea pentru omorurile populaţiei civile nu e pe umerii lor, stimulându-le şi mai mult cruzimea [Camous, 2009, p. 363; Ермаков, 2001].

Maşinăria nazistă de război a funcţionat impecabil în mare măsură datorită unor motivaţii psihologice foarte puternice – propaganda a identificat şi a fabricat duşmani înspăimântători, care urmau să fie distruşi, altfel ei ar fi distrus Germania.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Burke K. The Rhetoric of Hitler’s Battle // The Southern Review, 5. 1939. P. 1-21.
2. Camous Th. Orienturi/Occidenturi, 25 de secole de războaie. Chişinău. Cartier. 2009. 512 p.
3. Glucksmann A. Discursul urii. Bucureşti. Humanitas. 2007. 230 p.
4. Гогун А. Черный PR Адольфа Гитлера: Документы и материалы. М: Эксмо, Яуза. 2004. 416 с.
5. Ермаков А. М. Образ врага в расовой и мировоззренческой войне: преступные приказы вермахта 1941 года // Ярославский педагогический вестник. 2001. № 1–2. С. 73–79. / http://www.yspu.yar.ru/vestnik/novye_Issledovaniy/23_13/
6. Хоффер Э. Истинноверующий. Мысли о природе массовых движений. Минск. ЕГУ. 1951/2001. 200 с.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *