Duşmanul la sovietici

„Răspunsul la criza internă se găseşte în ameninţarea externă”

(Vladimir Lenin)

Sovieticii, se ştie, au fost excelenţi specialişti în identificarea duşmanului în scopuri de manipulare şi construcţie a unei noi societăţi. Duşmanii au reprezentat unul din factorii-cheie în formarea identităţii sovietice; spaţiul semantic însuşi al propagandei totalitare sovietice avea două mari dimensiuni – „construcţia societăţii noi” şi „frontul” (lupta, supravieţuirea). Era acreditată ideea că edificarea societăţii noi se producea în condiţii extremale de luptă deschisă şi tainică împotriva duşmanilor externi şi interni [Гудков, 2004, p. 600]. Trebuie să precizăm aici că bolşevicii nu au fost nici pe departe primii care au aplicat principiul identificării unui duşman extern pentru mobilizarea spiritului patriotic.

Încă ţarul Ivan cel Groaznic spunea că tot ce li s-a întâmplat ruşilor mai rău, s-a întâmplat din cauza nemţilor. Peste secole, filosofia politică a ţarilor ruşi se păstrase cam aceeaşi. Sunt celebre cuvintele atribuite ţarului rus Aleksandru al III-lea, rostite ca testament fiului său, viitorului şi ultimului ţar – Nikolai al II-lea: „Ţine minte: Rusia nu are prieteni. De imensitatea noastră se tem… Rusia are doar doi aliaţi de nădejde. Aceştia sunt armata şi flota”.

Lecţia a fost însuşită şi la curtea ţarului Nikolai al II-lea se obişnuia a se face aluzii la pericolul care poate veni din partea vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi ai Rusiei, care nu fuseseră niciodată scoşi din cercul suspecţilor. Cu suspiciune erau priviţi şi reprezentanţii unor etnii din componenţa Imperiului Rus, cum ar fi tătarii şi cazacii, care erau percepuţi ca un fel de „străini latenţi” [Палеева, 2007].

Marele kneaz Aleksandr Mihailovici, cumnat al ţarului, mărturisise în memoriile sale despre cum el şi alţi dvoreni erau instruiţi şi îndoctrinaţi în copilărie de către pedagogi:

„Francezii erau dojeniţi pentru perfidia lui Napoleon, suedezii trebuiau să plătească daunele pricinuite Rusiei de către Carol al XII-a, încă pe vremea lui Petru I. Polonezilor nu li se putea ierta trufia lor ridicolă. Englezii reprezentau dintotdeauna „Albionul viclean”. Nemţii erau vinovaţi prin aceea că-l aveau pe Bismarck. Austriecii se făceau vinovaţi din cauza politicii iresponsabile a lui Franz Joseph, care nu-şi respectase nicuna din promisiunile date Rusiei. „Duşmanii” mei erau pretutindeni. Modul oficial de a fi înţeles patriotismul cerea de la mine să menţin în inimă focul „urii sfinte” împotriva tuturor”. Iar cât priveşte atitudinea faţă de evrei, antisemitismul rus îşi avea rădăcinile adânc împlântate în concepţiile ierarhilor ortodocşi [Давидсон, 2002].

Dacă asemenea idei erau insuflate celor care se aflau în vârful ierarhiei de stat, e şi firesc să ne aşteptăm că acestea aveau să aibă o priză şi mai mare printre oamenii de rând.

Bolşevicii au profitat din plin de existenţa acestor predispoziţii. Iniţial, în preajma anului 1917, bolşevicii au utilizat criteriul stratificării ierarhice în definirea duşmanului, pentru mobilizarea maselor muncitoreşti stabilite la pragul de jos al scării sociale. Aşa cum se exprimase în 1919 poetul rus Maximilian Voloşin, „pentru revoluţie e nevoie de capitalist, care să fie înfruntat în numele proletariatului”. Primii „duşmani” au fost deci cei care puteau fi identificaţi drept „capitalişti”: reprezentanţii clerului, moşierii, dvorenii, kadeţii, militarii de rang înalt, ţarul; apoi, după instaurarea dictaturii sovietelor, a venit rândul capitaliştilor şi imperialiştilor din exterior, şi a albgardiştilor, culacilor, sabotorilor şi disidenţilor în interior [Гудков, 2004, p. 619-624].

Identificarea duşmanului intern presupunea în mod automat şi anihilarea acestuia, fie sub forma deportărilor, fie sub forma exterminării fizice. Dacă e să exemplificăm, sunt grăitoare represaliile la care a fost supusă Biserica Ortodoxă în primul deceniu după instaurarea regimului bolşevic. În acea perioadă au fost împuşcaţi fără judecată circa 15 mii de feţe preoţeşti, iar peste 8 mii de clerici au fost împuşcaţi potrivit sentinţei judecătoreşti, inclusiv 3.447 de femei; au fost jefuite şi distruse 673 de mănăstiri, iar mii de biserici au fost închise [Алиев, 2009, p. 97].

Odată cu preluarea puterii de către Iosif Stalin, a apărut categoria de „duşmani ai poporului” şi „trădători”, la care putea fi catalogat practic orice grup de indivizi incomozi regimului. Sloganul rusesc: „Bate-i pe jidani şi salvează Rusia!” („Бей жидов, спасай Россию!”) se încadrează întocmai în acele tipare propagandistice, el fiind emblematic pentru situaţiile în care dezbinarea şi ura interetnică fuseseră cu cinism şi măiestrie manipulate în scopuri politice. Chiar şi în interiorul partidului au fost găsiţi „duşmani” – fracţionarii şi deviaţioniştii, reprezentaţi de L.D. Troţki, G.E. Zinoviev, L.B. Kamenev, N.I. Buharin ş.a. Identificarea „duşmanilor” era parte a sistemului.

Stalin însuşi a oferit, în contextul celor discutate, o proprie interpretare descriptivă a evoluţiilor politice din acei ani. În scrisoarea întitulată „Despre unele chestiuni privind istoria bolşevismului”, publicată în 1931, Stalin a prezentat o schemă ce înfăţişa istoria partinică drept un lanţ neîntrerupt de conspiraţii antipartinice din partea diferiţilor duşmani externi şi interni [Гудков, 2004, p. 606].

După instaurarea definitivă a regimului bolşevico-stalinist, noua putere sovietică a căutat să găsească un duşman mai „comod” pentru fortificarea regimului şi statului – un duşman extern, care să coalizeze populaţia din URSS, urgisită de revoluţie şi sărăcie. Filosoful şi teologul rus Georghi Fedotov apreciase prin următoarele cuvinte starea de spirit de atunci a populaţiei, trecute prin înfrângerile din Primul Război Mondial şi mizeria revoluţiei: „Sentimentele naţionale ruseşti au fost profund afectate de înfrângerea, fragmentarea şi decăderea Rusiei şi, neacceptând să ia asupra lor vina pentru acest dezastru, neavând curajul să-şi asume păcatele, ruşii au început să caute vinovatul undeva în afară, în Vest” [Федотов, 1992, p. 230, apud Давидсон, 2002].

Astfel, în perioada interbelică principalul duşman extern al URSS a fost Marea Britanie, după cum reiese şi din sloganul politic al acelor timpuri: „Britania – asupritorul lumii! Britania – iată duşmanul nostru feroce!” (“Британия – поработитель мира! Британия – вот наш зловещий враг!”). Alături de Marea Britanie, aşa state ca Franţa, Polonia, România, ţările Baltice erau privite la potenţiali inamici. Curios e că pentru sovieticii din perioada interbelică Germania nu făcea parte din rândul statelor inamice, deşi Rusia o avusese ca rival în Primul Război Mondial. Propaganda împotriva Germaniei, pe linia luptei cu ideologia fascistă a apărut abia la mijlocul anilor 1930 [1].

Cel de-al doilea Război Mondial i-a poziţionat ca duşmani ai sovieticilor pe fascişti, iar „războiul rece” – pe americani şi imperialişti. Fără identificarea unui duşman, concret sau abstract, sovieticilor le-ar fi fost mult mai dificil, poate chiar imposibil, să mobilizeze încontinuu masele, să le canalizeze energia într-o albie controlabilă şi să menţină ordinea internă într-un stat imens ca întindere, foarte eterogen şi cu accentuate valenţe totalitariste [Дукельский, Юренева, 2006]. Şi s-ar putea ca anume breşa ideologică creată în perioada gorbaciovistă de „perestroika” şi „glastnosti” să fi produs în interiorul Uniunii Sovietice o diminuare a fobiilor faţă de Occident, ceea ce în ultimă instanţă a dus la destrămarea imperiului. Odată ce s-a permis fluxul liber de informaţie din exterior, sovieticii au încetat să vadă în capitalismul occidental şi în SUA în particular un duşman odios; Statele Unite nu mai erau privite ca o emanaţie a răului [2].

Această schimbare de percepţie şi relaxarea cetăţenilor sovietici în raport cu un eventual pericol extern a fost începutul sfârşitului URSS. Cunoaştem deja că frustrările acumulate s-au consumat „în interiorul casei”, exact în conformitate cu teoria filosofului politic german Carl Schmitt, despre care am vorbit în alte articole. În anii 1990, pe teritoriul fostei uniuni s-au produs numeroase procese de dezintegrare, duşmănie şi vărsări de sânge între fostele republici-surori sau între diferitele etnii conclocuitoare de decenii pe acelaşi teritoriu. Lipsite de un duşman ideologic extern, fostele republici sovietice au redescoperit o multitudine de duşmani etnici pe intern, cu care s-au războit într-un mod pe care nimeni nu şi l-ar fi închipuit posibil câţiva ani mai devreme.

Rusia contemporană are şi ea duşmani, deşi lucrurile se deosebesc în unele privinţe cardinal comparativ cu perioada sovietică. O cercetare solidă a evoluţiei rolului şi identităţii duşmanului în Rusia contemporană, post-sovietivă, a fost făcută de sociologul rus Lev Gudkov. În studiul său întitulat „Ideologema „duşmanului”” („Идеологема врага”), Gudkov afirmă că la un moment dat autorităţile ruse au înţeles că revenirea la tactica identificării unui duşman este indispensabilă pentru a revitaliza spiritul patriotic al ruşilor şi pentru a restabili încrederea oamenilor în instituţiile de forţă ale Rusiei, mai ales după înfrângerea umilitoare în primul război ruso-cecen.

Gudkov explică: „Restabilirea pe scena publică a figurilor „duşmanului” (nu doar a „barbarilor” rebeli – bandiţii ceceni, ci şi a americanilor, NATO ş.a.), prezenţa lor în calitate de fundal al evenimentelor, a reprezentat condiţia sporirii tonusului social în perioada anilor 1999-2000” [Гудков, 2004, p. 556]. Anume acest resentiment antioccidental a permis revenirea la putere a reprezentanţilor structurilor de forţă, inclusiv, sau mai ales din KGB. E umitor să vedem cât de eficientă a fost strategia inducerii ideii de duşman şi sporirea la ruşi a sentimentului existenţei duşmanului pe parcursul unei perioade de câţiva ani doar.

Astfel, dacă în 1989 sondajele arătau că numai 13% din populaţie considera că ţara are un duşman intern sau extern, apoi peste zece ani, în 1999-2002, deja 65-70% din respondenţi erau de această părere. În august 2003, la întrebarea „Consideraţi că Rusia contemporană are duşmani?”, afirmativ au răspuns 77%, iar negativ – doar 9% [ibid, p. 557].

În 2012, cifra celor care considerau că Rusia are duşmani externi era de 68% [1]. În noiembrie 2013, centrul sociologic „Levada” a arătat că numărul ruşilor care consideră că Rusia are duşmani a crescut simţitor timp de numai un an – 78% dintre respondenţi erau de această părere [4]. Deci, cu anumite fluctuaţii, cifra în general se menţine la un nivel destul de înalt şi vorbeşte despre faptul că psihologia de „cetate asediată” încă le este proprie ruşilor. Iar wevenimentele din acest an din Ucraina nu au decât să accentueze aceste fenomene psihosociologice.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Внешний мир советскими глазами // Владимир Тольц. Радио Свобода. 24.03.2002 / http://www.svobodanews.ru/content/transcript/24204208.html
2. The Empire Toppler: Gorbachev and the Power of Glasnost // by Elise Crane. Huffington Post. March 12, 2010 / http://www.huffingtonpost.com/elise-crane/the-empire-toppler-gorbac_b_496355.html
3. Большинство россиян считают, что у России имеются внешние враги // Newzz.in.ua. 15 сентября 2012 / http://newzz.in.ua/russia/1148890107-bolshinstvo-rossiyan-schitayut-chto-u-rossii-imeyutsya-vneshnie-vragi.html
4. «Левада»: почти 80% россиян считают, что у России есть враги // Газета.Ru. 26.11.2013 / http://www.gazeta.ru/politics/news/2013/11/26/n_5772429.shtml
• Алиев И.И. Этнические репрессии. Москва. «РадиоСофт». 2008. 472 с.
• Гудков Л. Идеологема «врага». Опубликовано в сборнике: «Негативная идентичность. Статьи 1997 – 2002 годов». Москва. Новое литературное обозрение, «ВЦИОМ-А». 2004. С. 552-649.
• Давидсон А.Б. АНТИРАСИСТСКИЙ РАСИЗМ? // Новая и новейшая история. №2, 2002 г. / http://vivovoco.rsl.ru/VV/PAPERS/HISTORY/ANTIRAS.HTM
• Дукельский В., Юренева Т. К истории образа врага в новой России // Вестник Европы. 2006, №17 / http://magazines.russ.ru/vestnik/2006/17/du23.html
• Палеева Н.В. СТРАТЕГИИ КОНСТРУИРОВАНИЯ «СКРЫТОГО ДРУГОГО» В ДИСКУРСЕ ВЛАСТИ (НА ПРИМЕРЕ РОССИЙСКОЙ ИМПЕРИИ ВТОРОЙ ПОЛОВИНЫ ХIХ – НАЧАЛА ХХ В.) // Журнал ПОЛИТЭКС, N 4. 2007. С. 271-283.
• Федотов Г.П. Судьба и грехи России // Избранные статьи по философии русской истории и культуры, т. 2. СПб., 1992, с. 230.

 

Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *