Europa şi povara imigraţiei multirasiale

 

„Europa, conştient sau inconştient, se sinucide. Dacă te duci cu metroul parizian, vezi cum arată Europa de mâine. Majoritatea populaţiei din metrou este de culoare”, declarase în 2010 istoricul Neagu Djuvara[1].

Într-adevăr, imigraţia şi metamorfozele demografice din ultimii ani din Uniunea Europeană îi fac astăzi pe tot mai mulţi cercetători să întrezărească un pericol care fusese practic neglijat în zorii creării proiectului european. Iniţial, regimul liber de circulaţie, comunicarea tot mai strânsă dintre europeni, spaţiul demografic accesibil pentru populare creaseră pentru o bună perioadă de timp impresia că vechile reflexe naţionaliste dispar, stingându-se odată cu ele şi necesitatea permanentei autoafirmări şi revendicări identitare. În paralel, asimilarea imigranţilor din fostele colonii, care nu-şi ascundeau dorinţa de a deveni europeni, părea să fie un proces simplu şi firesc de realizat. În anii 60-70, Europa reprezenta un spaţiu foarte ospitalier în plan demografic, potrivit pentru a fi populat cu imigranţi, deoarece existau destule locuri de muncă şi suficiente oportunităţi pentru asimilare lejeră sau pentru crearea propriilor nuclee etno-culturale.

Multiculturalismul părea a fi perfect pentru Europa, bine mulat pe noile concepţii privind coexistenţa etnică, toleranţă, drepturile omului şi celebrarea diversităţii. Nimic nu prevestea criza demografică şi identitară de peste câteva decenii, iar cei care îndrăzneau să atenţioneze asupra unui eventual pericol erau catalogaţi imediat drept rasişti înapoiaţi şi reacţionari şi erau marginalizaţi de mediul politic şi academic. De exemplu, politicianul britanic conservator Enoch Powell, care a rostit în 1968 un celebru discurs, întitulat „Râurile de sânge” („Rivers of Blood”), despre pericolul politicilor de înlesnire a imigraţiei, prin care, în opinia lui Powell, Marea Britanie îşi pregăteşte în mod inconştient suicidul identitar pe termen lung, a fost atunci învinuit de rasism şi i-a fost practic declinată cariera politică şi publică [2]. De parcă oficialii britanici ar fi uitat despre aserţiunea lui Winston Churchill că “amestecul de populaţii… creează nesfârşite probleme”.

Aliniindu-se în jurul unor viziuni cvasiutopice şi concentrându-se cu precădere pe dezvoltarea domeniilor economice şi de drept comunitar, fondatorii Uniunii Europene au subestimat aspectul revendicativ al identităţilor etnice, religioase, rasiale şi culturale ale comunităţilor statale şi au subapreciat rolul imigraţiei în balanţa demografică şi în renaşterea etno-naţionalismului şi xenofobiei. Între timp, zeci şi sute de mii de imigranţi din fostele colonii şi din alte ţări ale lumii a treia veneau în Germania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Franţa, Italia, Suedia, Danemarca, Norvegia ş.a., populând periferiile metropolelor acestor state, aclimatizându-se şi concentrându-se în zone distincte. „Complexul vinei”, care pare a fi la europeni un substitut a ceea ce Redyard Kipling cândva numise „povara omului alb”, alături de datoria faţă de cetăţenii săi din colonii, precum şi temerea ţărilor europene de a nu fi acuzate de politici discriminatoare, toate aceste stări le-au determinat să lase porţile larg deschise în faţa avalanşei de imigranţi.

În rezultat, profitând de politicile foarte tolerante ale ţărilor UE, imigranţii au avut oportunitatea să obţină facilităţi importante din partea statului-gazdă, printre care permisiunea de a-şi păstra tradiţiile culturale şi libertatea de a menţine contactul cu ţara-mamă. Aceste libertăţi au frânat sau chiar au suprimat procesul de asimilare a imigranţilor, ducând la crearea „insuliţelor” etnice, a diasporelor şi a unor întregi comunităţi de imigranţi în Europa. Odată cu creşterea numerică a noilor veniţi şi pe măsură ce prezenţa străinilor devenea tot mai vizibilă şi mai afirmativă, au început să se accentueze diferenţele izbitoare de fenotip, cultură, educaţie, religie, statut social şi stil de viaţă dintre europeni şi imigranţi, iar asimilarea acestora din urmă devenea şi mai încetinită. În consecinţă, sub presiunea factorilor demografici şi a contactelor interrasiale şi interculturale, reflexele identitare, etnocentrismul şi xenofobia nu aveau cum să nu se facă resimţite.

Etologul austriac Irenaus Eibl-Ebesfeldt avertizase cu privire la riscurile neglijării constantelor etologice în relaţiile dintre popoare: „O coexistenţă armonioasă a popoarelor presupune ca fiecare popor să-şi poată rezolva problemele în ţara sa, fără a se simţi ameninţat de alte popoare. Stăpânirea străină, ca şi presiunea exercitată de imigrarea unor indivizi aparţinând unei culturi străine declanşează apărarea” [Eibl-Eibesfeldt, 1975/2009, p. 11]. Totodată, referindu-se la ideologia toleranţei şi la intenţia de a fi „dezvoltată o conştiinţă a umanităţii care să depăşească graniţele grupului“, el a menţionat pe bună dreptate că un asemenea umanism presupune reciprocitate: „Dacă la aceste principii aderă doar unele grupuri, ele s-ar putea astfel autosubmina“ [ibid., p. 346]. În Europa, multiculturalismul şi toleranţa ridicată în rang de religie socială nu a fost reciprocă şi, de facto, sumbinează integritatea ţărilor-gazdă. Europenii au considerat identitatea etnică şi teritorialitatea drept nişte atavisme şi au greşit grav. Aşa cum pe bună dreptate observase filosoful româno-francez Emil Cioran, martor al proceselor identitare din Europa: „Migraţiile, azi, nu se mai fac prin deplasări compacte, ci prin infiltrări succesive: se strecoară, puţin câte puţin, printre “indigenii” prea lipsiţi de vlagă şi prea civilizaţi pentru a se înjosi la ideea unui “teritoriu”” [3].

Imigranţii nu doar au evitat asimilarea, ci şi au început să-şi impună propriile tradiţii şi valori. Încă în anii 1980-1990, când comunităţile imigranţilor statorniciţi în oraşele europene au început să se transforme în fortăreţe etnice, au apărut şi primele ciocniri cu populaţia băştinaşă; cu alte cuvinte, s-a ajuns la situaţia când, potrivit unei expresii inspirate, „demografia a bătut democraţia”, iar confortul şi liniştea europeană au început să fie scuturate din temelii.

Aceste semnale însă, la acea etapă, nu au putut clătina standardele impuse de respectarea „corectitudinii politice” care au marcat gândirea şi comportamentul politic în Occident. De aceea, orice declaraţie cu aluzii la pericolul izvorât din imigraţie sau islamizare a fost în continuare apreciată drept una rasistă şi nazistă, autorii respectivelor declaraţii fiind supuşi oprobriului public sau chiar daţi în judecată. Ca şi în cazul lui Powell în 1968, în primii ani ai secolului XXI apelurile la pericolul ce derivă din politicile imigraţioniste au fost aspru sancţionate. Este grăitor în aceast sens cazul preotului catolic Samuel Ozdemir, din Belgia. Acesta a fost acuzat public de incitare la ură rasială, pentru că în 2002 declarase la un post de televiziune următoarele: „Fiecare copil musulman care se naşte în Europa este o bombă cu efect întârziat pentru copiii din Occident. Aceştia din urmă vor fi persecutaţi atunci când vor deveni o minoritate la ei acasă”. În plus, preotul făcuse şi o avertizare privind iminenţa unui război civil în Europa generat de schimbările demografice şi „invazia Islamului” [4].

Câţiva ani mai târziu, vocile celor care au început să semnaleze iminenţa unui pericol de ordin demografic au devenit într-atât de numeroase, încât au schimbat în mod cardinal percepţia publică şi viziunea politică asupra acestor fenomene. Însă realităţile au devansat deja în mod categoric îngrijorările tardive ale elitelor politice şi reconsiderările de ordin identitar. Astăzi se produce o „schimbare la faţă” a Europei şi această schimbare, reală, nu metaforică, nu e cea pe care şi-au dorit-o arhitecţii UE. Nici nu e cea pe care şi-au dorit-o cetăţenii ţărilor europene. Se prevăd fermentaţii identitare curioase în Europa de mâine (precum şi alte regiuni ale lumii) şi nimeni nu poate spune cu siguranţă cum vor trece ţările europene peste aceste noi provocări. O privire de ansamblu asupra acestor fenomene, obiectivă şi neafectată de prejudecăţi, e tocmai ceea ce de ce avem nevoie pentru a înţelege azi ce se poate întâmpla mâine.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Neagu Djuvara: „Vom fi minoritari în ţara noastră” // Adevărul.ro. 8 octombrie 2010 /
http://adevarul.ro/news/societate/neagu-djuvara-vom-minoritari-tara-noastra-1_50aec9647c42d5a663a06692/index.html
2. “Rivers of Blood” speech // http://en.wikipedia.org/wiki/Rivers_of_Blood_speech
3. Marea înlocuire a populațiilor – impactul imigrației islamice în Europa // Bogdan Calehari. În Linie Dreaptă. 17 iunie 2013 / http://inliniedreapta.net/marea-inlocuire-a-populatiilor-impactul-imigratiei-islamice-in-europa/
4. Father Samuel // http://en.wikipedia.org/wiki/Father_Samuel

• Eibl-Eibesfeldt I. Agresivitatea umană. Ed. a 2-a. Bucureşti. Editura Trei. 2009. 390 p. / traducere: Vasile Dem. Zamfirescu, după: Eibl-Eibesfeldt I. “Krieg Und Frieden Aus Der Sicht Der Verhaltensforschung”. Piper Verlag GmbH. 1975. 315 p.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *