Genocidul armenilor

 

Cum a fost posibil genocidul armenilor şi care au fost premisele şi circumstanţele acelui măcel apocaliptic? Istoria genocidurilor, de regulă, este legată de istoria transformărilor statale şi a manifestării naţionalismului virulent într-o regiune sau alta. Într-un asemenea context ideologic, oamenii se divizează în „ai noştri” şi „străinii”, este polarizată apartenenţa la un grup identitar (etno-rasial, lingvistic şi religios), iar xenofobia atinge cote atât de intense, încât degenerează cu uşurinţă în pogromuri, mai ales dacă există un suport direct sau tacit din partea autorităţilor.

Armenii au avut nenorocul de a face parte din lista popoarelor care au trecut prin râşniţa unor ideologii naţionaliste şovine, care au marcat apariţia mai multor state moderne acum o sută şi ceva de ani. Ceea ce s-a întâmplat cu armenii, în Turcia, s-a întâmplat şi cu alte etnii minoritare din diferite regiuni ale lumii. Istoria lor este o reflectare a ceea ce pot face oamenii când instinctele arhaice sunt dezlănţuite şi dirijate în mod machiavelic de către liderii politici.

La sfârşitul secolului XIX, în perioada anilor 1894-1896, în Imperiul Otoman, sub domnia sultanului Abdul Hamid, au fost masacraţi, potrivit unor surse, între 200.000 şi 300.000 de bărbaţi, femei şi copii, dintr-o populaţie totală de 2,5 milioane de armeni. Aceste masacre au reprezentat o metodă cumplită de a-i pune pe armeni „la locul lor” în cadrul stratificării ierarhice din statul turc şi o „demonstraţie de forţă” faţă de puterile europene. Armata distrugea localităţile armeneşti în conformitate cu ordinul dat de sus: „Să nimiciţi şi rădăcinile, şi lăstarii. Cine va cruţa un bărbat, o femeie, un copil, un bătrân – acela va fi pus în afara legii”.

S-au produs atrocităţi de nedescris, când comunităţi întregi erau forţate să intre în biserici, apoi acestora li se dădea foc. Frecvent, moartea femeilor şi copiilor era precedată de violuri şi torturi. Pentru că soldaţii nu reuşeau să-i măcelărească pe toţi armenii dintr-o regiune anume, ei erau asistaţi de civilii turci; încurajaţi de îndemnul şi protecţia autorităţilor, civilii turci organizau atacuri în grup şi-i omorau pe foştii lor vecini gâtuindu-i cu ştergare şi lovindu-i cu topoarele [1].

Declanşarea agresiunii turcilor civli sub protecţia contextului şi a autorităţii reprezintă o reflectare monstruoasă în realitate a experimentelor de psihologie socială efectuate de Stanley Milgram şi Philip Zimbardo (aceşti cercetători au demonstrat că aproape orice persoană e pasibilă de a deveni torţionar).

Înmormântarea armenilor masacraţi la 30 octombrie 1895, sub domnia sultanului Abdul Hamid al II-lea. Erzerum, Anatolia de Est.
Sursa: Informations and Dokumentationszentrum Armenien, Berlin; AGBU, April 1999, p. 24.
Sursa: http://www.genocide-museum.am/eng/hamidian.php


Fotografie cu copii armeni masacraţi, 1895. Erzerum, Anatolia de Est.
Sursa: Nubarian Collection.
Sursa: http://www.genocide-museum.am/eng/hamidian.php

Tot în acea perioadă, în Imperiul Otoman a început să se răspândească şi să prindă rădăcini adânci conceptul de identitate naţională turcă, care a pregătit terenul pentru atrocităţile ce urmau să aibă loc peste câteva decenii, odată cu venirea la putere, în 1908, a aşa-numiţilor Juni Turci, naţionalişti şi reformatori, care îşi propuneau să schimbe la faţă statul şi au ridicat conceptul de naţiune în rang de valoare supremă, reuşind chiar să plaseze ideea de naţiune pe o treaptă superioară ideii de religie.

Odată cu modificarea criteriilor de apartenenţă identitară, armenii, consideraţi deja non-musulmani în Imperiul Otoman, erau acum şi non-turci în patria naţională turcă, şi astfel erau de două ori excluşi din formatul noii societăţi. Pe fundalul acestor tendinţe naţionaliste, avându-se în vedere şi politica pan-turcistă radicală a conducerii statului, premisele pentru un nou masacru deveniseră iminente.

La mijloc a fost şi o frustrare generală, determinată de faptul că Imperiul Otoman începuse să piardă din componenţa sa importante teritorii în Balcani; situaţie soldată cu un val de imigraţie a turcilor în ţară şi sporirea fricii de a pierde noi teritorii. În 1909, sub pretextul că armenii ar dori chipurile să-şi formeze propriul stat, au fost mobilizate grupuri de turci înarmaţi, inclusiv formate din puşcăriaşi eliberaţi cu acest scop, care au organizat un masacru teribil, în special în provincia Adana, unde au fost omorâţi peste 20.000 de armeni, bărbaţi, femei, copii.

Protestele vehemente ale ţărilor europene au pus capăt masacrelor. Însă acesta avea să fie doar un prim semnal şi o testare a spiritelor.Războiul mondial crease un prilej favorabil pentru ca asemenea procedee să continue şi „problema armenească” să fie soluţionată defintiv. Iar faptul că în armata ţaristă rusească, rivală turcilor, erau şi trupe de armeni, a servit drept un pretext solid ca să fie organizate represalii împotriva armenilor din interior, consideraţi posibili trădători şi aliaţi ai duşmanilor din afară.

Data de 24 aprilie 1915 a rămas în istorie drept ziua când a fost pus începutul primului cel mai teribil genocid al secolului XX. Acesta a durat trei ani, timp în care populaţiile de armeni au fost evacuate de pe teritoriile lor de către trupele militare turceşti, iar circa 1,5 milioane de etnici armeni au fost exterminaţi fizic, inclusiv femei, bătrâni şi copii. Administraţiile provinciale şi locale au jucat un rol important în acest proces.

Modalitatea de execuţie varia în funcţie de locaţie, deşi programul de execuţii organizate era acelaşi: armenii au fost executaţi, măcelăriţi, iar în unele cazuri duşi pe mare şi înecaţi. Cei care au luat calea deportării, au trecut prin suferinţe imense. Femei, copii şi bătrâni au fost deportaţi în deşert, fie în Siria, fie în Mesopotamia. Pe drum au fost supuse violurilor şi omorurilor, multe fete şi femei tinere au fost luate şi nu au mai fost văzute niciodată. Armenii au fost atacaţi de reprezentanţi ai armatei, de bande ale kurzilor şi, în unele cazuri, de populaţia locală musulmană.

Numeroşi copii au fost luaţi pentru a fi crescuţi musulmani. Mulţi au murit pe drum de foame, insolaţie sau rele tratamente, iar alţii, la fe de mulţi, în special femeile, s-au aruncat împreună cu copiii în apele Eufratului, singurul mod de a scăpa de umilinţă şi chinuri. Se estimează că circa 75% din oamenii care luaseră forţat calea pribegiei au pierit pe drum, din diverse motive [Gavin, 2000; Rae, 2005, p. 155].

http://tundratabloids.com/wp-content/uploads/2011/06/armenian-genocide-proof.jpeg
Cadavre ale armenilor ucişi în cadrul genocidului din 1915.
Sursa: http://tundratabloids.com/wp-content/uploads/2011/06/armenian-genocide-proof.jpeg

File:Wegner-DSC 0125.JPG
Cadavrele unei mame cu doi copii, morţi de inaniţie în timpul genocidului armenesc din 1915.
Autor: Armin T. Wegner
Sursa: http://www.armeniapedia.org/index.php?title=File:Wegner-DSC_0125.JPG

Pe durata Primului Război Mondial, printr-o formă de genocid au trecut şi creştinii asirieni din Turcia. Soldaţii otomani, împreună cu miliţiile kurde şi pakistaneze au persecutat în mod sistematic sute de mii de asirieni, masacrându-i, supunându-i torturilor, deportărilor şi distrugerii etno-culturale. Unele date arată că au fost omorâţi aproape 750.000 de asirieni în perioada anilor 1914-1918 [2] [Travis, 2006]. Cât priveşte rămăşiţele populaţiilor armeneşti, masacrele împotriva acestora au continuat şi în 1922, când armata turcă a intrat în Izmir şi, timp de 7 zile, a ucis circa 100.000 de oameni, greci şi armeni.

Din 1923, odată cu fondarea Republicii Turcia de către Mustafa Kemal Atatürk, un lider naţionalist convins, practicile construirii unui stat naţionalist au continuat. Fuseseră expulzaţi peste un milion de greci, iar musulmanii care nu erau de origine turcă, precum kurzii, consideraţi „turci de la munte”, au fost supuşi şi ei politicilor de asimilare forţată. Kurzii s-au răzvrătit împotriva acestor politici asimiliaţioniste în anul 1925 şi rezistenţa lor a continuat, provocând din nou valuri de masacre în anii 1930 şi 1940 [Rae, 2005, p. 222].

Genocidul armenilor şi a altor etnii în Turcia de acum o sută de ani reprezintă un exemplu tipic al modului în care se poate manifesta naţionalismul şovin încurajat la nivel de instituţii ale statului. Asemenea cazuri u fost şi până atunci, şi după aceea, în alte regiuni ale lumii. Şi există mare probabilitate că vor mai fi. Istoria se repetă, fiindcă natura umană nu se schimbă; am rămas la fel de xenofobi şi arhaici în comportament, ca şi în epoca de piatră.

© Dorian Furtună, etolog

(Bibliografia completă va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

Surse:

1. Армения. Турция (резня 1895-1922) // Ли Дэвис (по книге „Терроризм и насилие”, Смоленск, „Русич”, 1998) / http://www.torturesru.org/tortures/history/armenia.shtml
2. Assyrian Genocide // http://en.wikipedia.org/wiki/Assyrian_Genocide

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *