Genociduri biblice şi medievale

 

Genocidurile reprezintă o latură pe cât de teribilă, pe atât de inerentă a istoriei umane. Am scris că până şi secolul XX fusese denumit „secol al genocidurilor” (vezi „Ce este un genocid”). Cu atât mai mult trebuie să înţelegem că veacurile de mai demult, cele ale barbariei şi cele medievale, au reprezentat o succesiune interminabilă a violenţelor umane, care deseori se încheiau prin exterminarea aproape totală a populaţiilor cucerite. Până şi preceptele religioase din acele timpuri fuseseră impregnate de ideea suprimării sau distrugerii străinilor în plan etnic sau confesional. Exterminarea genocidară a reprezentat instrumentul prin care unele popoare, religii sau curente ideologice şi-au extins spaţiul de influenţă şi s-au impus în plan regional sau continental.

În relatările biblice despre istoria evreilor, întâlnim unele dintre primele mărturii privind exterminarea unor populaţii întregi, cum ar fi masacrarea copiilor evrei de către egipteni, sau distrugerea locuitorilor unor ţări predestinate evreilor. La modul concret, găsim în Deuteronomul următoarea indicaţie: „Să nimiceşti toate popoarele pe cari ţi le va da în mână Domnul, Dumnezeul tău; să n-arunci nicio privire de milă spre ele, şi să nu slujeşti dumnezeii lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine” (7:16). După care se insistă: „Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti cu desăvârşire popoarele acelea, pe Hetiţi, pe Amoriţi, pe Cananiţi, pe Fereziţi, pe Heviţi şi Iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău” (20:16-17).

În partea despre Iosua şi cucerirea Ţării Canaanului de către triburile israeliene, sub conducerea lui Iisus Navin sau Iosua, găsim relatarea despre cum acesta „a nimicit cu desăvârşire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel” (10:40). În Cartea Regilor 1, este istorisită ungerea lui Saul ca rege al Israelului, dar cu condiţia să se răzbune pe Amalec, cel care s-a împotrivit revenirii evreilor din Egipt. „Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-l cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin” (15:3). Vedem deci relatate condiţiile unui masacru total, cu uciderea femeilor şi pruncilor, care a şi fost înfăptuit.

Nimicirea întregii populaţii bărbăteşti înfrânte în război şi asimilarea forţată a femeilor şi copiilor acestora era o practică obişnuită pentru asirieni şi babilonieni; frecvent întâlnită era această practică şi la iranieni, – aceştia obişnuiau să strămuteze popoare întregi, gonindu-le în interminabile coloane pe teritoriile altor populaţii cucerite. În timpul celui de-al II-lea Război Punic, de la sfârşitul secolului III î.e.n., Hannibal Cartaginezul face să dispară o treime din populaţia masculină a Italiei. Ulterior, romanii au distrus din temelii oraşul de baştină al lui Hannibal, urmând îndemnul senatorului Cato cel Bătrân: „Cartagina trebuie distrusă!”. Populaţia Cartaginei a fost nimicită aproape definitiv, fiind organizat unul din cele mai teribile genociduri din istoria antică. Dintr-o populaţie de 200-400 de mii de cartaginezi cel puţin 150 de mii au pierit, iar alte zeci de mii au fost luaţi în sclavie.

Cruciadele împotriva musulmanilor, iniţiate „în numele Domnului” pentru recucerirea Ierusalimului au dus la confruntări etno-religioase inefabile. În 1099, când cruciaţii reuşesc să pătrundă dincolo de zidurile Ierusalimului, ei dau startul unui masacru groaznic chiar şi în termenii de referinţă ai epocii, doborând fără excepţie bărbaţi, femei, copii. Potrivit unui istoric arab, Abou-L-feda, cruciaţii „au petrecut o săptămână ucigându-i pe musulmanii din oraş şi masacrând peste şaptezeci de mii (!) de oameni în moscheea al-Aqsa”. Ulterior, „cruciadele” au fost organizate împotriva ereticilor, care-s „mai răi decât sarazinii”, cum se exprimase Papa Inocenţiu al III-lea.

În mod aparte au avut de suferit catharii (sectă creştină din Europa apuseană, sec. XI-XIV, care nu recunoşteau ierarhia catolică). Când fusese cucerită cetatea de bază a acestora – Beziers, abatele Câteaux care conducea cruciada le-ar fi strigat soldaţilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!”. Masacrul a fost necruţător, femei, copii, preoţi, bolnavi fiind nimiciţi fără milă. Într-o scrisoare adresată papei, abatele Câteaux anunţă că ”fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei”. În altă parte, la Lavaur, patru sute de catari, bărbaţi şi femei, după ce sunt scoşi pe o pajişte în faţa castelului, au fost arşi de vii pe un rug imens. Biserica nu înţelege să tolereze erezia; catarii nu reprezintă o fiinţă umană, ei sunt „creaturi diabolice” meniţiflăcărilor infernului.

Din cauza războaielor contra ereticilor declanşate în plin Ev Mediu, o parte însemnată a populaţiei din sudul Franţei a fost pur şi simplu exterminată. Însă apogeul atrocităţilor în perioada medievală târzie în Europa a fost atins în prima jumătate a secolului XVII, pe timpul Războiului de Treizeci de ani (1618-1648), când, potrivit unor estimări ale istoricilor, în unele regiuni din Europa Centrală au pierit până la 80-90% (!) din populaţia bărbătească. În estul Europei, războaiele genocidare se purtau nu doar între popoarele sedentare şi cele migratoare, ci şi între popoarele învecinate sau chiar înrudite.

Istoria relaţiilor moldo-vlahe păstrează memoria unor ciocniri reciproce violente, care implicau masacrarea populaţiei civile şi exterminarea genocidară. Astfel, Cronica moldo-germană din 1457-1499 relatează cum domnitorul moldovean Ştefan cel Mare, în una din campaniile sale împotriva Munteniei, intrase în Brăila şi „a vărsat mult sânge acolo”, incendiind şi târgul. Potrivit cronicii, domnitorul moldovean nu a lăsat pe nimeni în viaţă, nici măcar pruncii încă nenăscuţi, ci a poruncit să fie despicate burţile femeilor gravide, iar pruncii încă cruzi să fie atârnaţi de gâtul lor [1].

Măcelurile de pe întinsul Europei s-au produs nu doar în baza criteriului etnic sau religios, ci şi şi pe criterii de divizare feodală, regională, ideologică şi socială. Orice criteriu care reuşea să creeze condiţiile opoziţiei radicale „noi” vs „ei” descătuşa instinctele xenofobiei şi ale violenţei, care degenerau lesne în ură pătimaşă şi acţiuni de stârpire a „celorlalţi”. De aceea, nici în perioada Renaşterii, nici în Secolul Luminilor nu au lipsit războaiele nimicitoare la nivel regional sau interetnic.

De exemplu, confruntarea seculară, de peste trei sute de ani dintre irlandezi şi englezi de asemenea poate fi trecută în registrul genocidurilor. Pe parcursul celor 11 ani de războaie purtate de Oliver Cromwell, pentru suprimarea revoltelor din Irlanda, la mijlocul secolului XVII, au fost ucişi 504 mii de irlandezi. Mai târziu, în 1845, din cauza foametei organizate de Anglia, au murit alţi 500 mii de irlandezi. În consecinţă, deşi populaţia Irlandei ar fi trebuit să fie în prezent, potrivit calculelor experţilor, de 34 de milioane, ea este de doar 4,5 milioane.

© Dorian Furtună, etolog

(Va urma. Bibliografia va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *