Identificarea duşmanului: scurt ghid politic

„Răul trebuie să aibă un autor numaidecât concret.
Îl numim un partid, îl numim un vecin, îl numim un duşman”

(Vasile Vasilache, scriitor moldovean)

În manipulările politice, prezenţa unui duşman este indispensabilă. Expertul ucrainean Gheorghi Pocepţov, analizând rolul duşmanului ca factor de coalizare a unui grupul sau popor, menţionează importanţa identificării, a selectării acestuia, fie şi în chip simbolic, atunci când el lipseşte ca ameninţare reală. E o trăsătură naturală a psihicului nostru să personificăm nu doar cuceririle, ci şi pierderile, înfrângerile, susţine Pocepţov.

Şi dacă succesul e datorat eforturilor liderilor grupului, pe cine cade responsabilitatea pentru insucces? Pe cineva care va întruchipa în sine rolul de „ţap ispăşitor”, aşa cum am văzut în articolele precedente. Însă nu oricine poate juca acest rol; duşmanul trebuie să fie identificat cu ştiinţă de cauză, astfel încât să fie credibil pericolul izvorât de la el. Iar dacă nu poate fi identificat, duşmanul trebuie să fie pur şi simplu creat. Un duşman simbolic, bine fabricat propagandistic şi promovat nu e mai puţin eficient pentru coalizarea grupului decât un duşman real [Почепцов, 2002a, p. 436].

În aceeaşi cheie, specialistul american Eric Hoffer subliniază: „Probabil, e adevărat că perspicacitatea şi abilitatea oamenilor care ştiu să creeze şi să menţină o mişcare în masă se manifestă nu atât în competenţa lor de a selecta o doctrină şi a elabora un program, ci mai ales cum să aleagă un duşman” [Хоффер, 1951/2001, 65, p. 109]. Şi în viziunea asupra duşmanului formulată de filosoful politic german Carl Schmitt găsim menţiunea că duşmanul identificat, pentru a avea efect consolidant asupra comunităţii în ansamblu, trebuie să fie „total străin” grupului de referinţă. Doar o asemenea imagine a duşmanului, străină, va putea în cea mai mare măsură defini şi menţine identitatea subiectului politic, „omogenitatea poporului” [Шмитт, 1927/1992].

Deci, nu oricine şi nu orice poate fi un duşman potrivit – el trebuie să fie identificat cu măiestrie pentru a produce impact. Pentru ca strategia să fie eficientă, este important ca duşmanul să fie astfel proiectat, încât să suscite activarea „fobiilor instinctive” ale grupului, mobilizându-l [Дукельский, Юренева, 2006].

Pe principii intuitive iniţial, apoi cu o competenţă şi abilitate machiavelice tot mai prounuţate, tehnicile de identificare şi creare a imaginii duşmanului s-au cizelat pe parcursul timpului, ajungându-se în prezent la elaborarea de criterii savante care ajută liderilor şi statelor să aplice cu maximă eficienţă această strategie manipulatoare. Astfel, potrivit sociologului american James Aho, duşmanul, în plan politic, reprezintă un „construct social” care trebuie să corespundă unui set de funcţii:

în primul rând să difere prin ceva esenţial de „noi”, pentru a ne sublinia propria identitate;

în al doilea rând, să ne ofere oportunitatea de a ne demonstra propria noastră superioritate faţă de el, prin aceea că-l învingem sau îl pedepsim în cele din urmă;

în al treilea rând, el, duşmanul, trebuie să contribuie la disciplinarea grupului „nostru”, la respectarea unei ordini şi a unei ierarhii interne şi la delimitarea frontierelor.

Suma efectelor pe care trebuie să le producă duşmanul determină o anumită caracteristică a lui, care îi sporeşte eficienţa. Aşadar, duşmanul trebuie să genereze sentimentul de pericol, de ameninţare; să trezească încrederea şi certitudinea în dreptatea „noastră” şi în nedreptatea „lor”. Duşmanul mai trebuie să trezească ură, antipatie şi neîndurare; pentru aceasta el urmează să fie dezumanizat. Totodată, duşmanul trebuie să apară pe alocuri ridicol sau slab, pentru a nu inhiba în „noi” încrederea că îl putem învinge, îl putem pedepsi [Aho, 1994].

Cercetătorii scandinavi Niels Christie şi Kettil Bruun, în cartea lor „Duşmanul comod” („Den gode fiende”), au identificat şapte criterii-cheie ale imaginii “duşmanului ideal”, remarcând totodată că practic nu există duşman real sau imaginar care să corespundă tuturor acestor criterii, iar duşman poate fi atât un grup de persoane, cât şi un set de probleme sociale, cum ar fi narcomania, de exemplu [Кристи, Бруун, 1984/2004]. Iată lista acestor criterii:

1. Duşmanul trebuie să fie uşor de învinuit şi atacat; adică duşmanul sau problema socială abordată nu trebuie să aibă susţinători puternici, iar campania împotriva lui nu trebuie să afecteze interesele unor cercuri influente.

2. Duşmanul trebuie să emane pericol, să arate hiperbolizat de fioros, inuman, vicios, să trezească ură şi dispreţ, pentru că nu poţi mobiliza oamenii la lupta împotriva duşmanului, dacă nu îi poţi emoţiona.

3. Duşmanul trebuie să fie prezentat ca fiind suficient de puternic şi periculos, astfel încât autorităţile să fie scutite de critică pe perioada campaniei de luptă împotriva lui şi să-şi poată justifica luarea unor măsuri radicale, inclusiv un comportament autoritarist, impunerea cenzurii etc.

4. Duşmanul trebuie să fie de nedezrădăcinat, duşmanul ideal e cel care poate fi învins, dar care nu dispare niciodată; duşmanul care nu moare impune mobilizare continuă la luptă, iar mobilizarea la luptă presupune concentrare de resurse, disciplină şi obedienţa maselor.

5. Perenitatea duşmanului poate fi obţinută prin diluarea şi depersonificarea la maximum a imaginii acestuia; această imagine cumva nebuloasă permite includerea sau excluderea din categoria de duşman a unor sau altor grupuri de indivizi, permite camuflarea stării de moment a duşmanului.

6. Totodată, nebulozitatea şi imaginea depersonificată a duşmanului nu trebuie să treacă de anumite graniţe, pentru că el trebuie să poată fi uşor identificat; în mod special, duşmanul trebuie să fie plin de simbolism, să se asocieze cu răul, cu ameninţarea, să se delimiteze clar de „noi”.

7. Duşmanul trebuie să aibă o natură distructivă reală, demonstrabilă, care să facă credibil pericolul emanat de el.

O altă definiţie a duşmanului a fost dezvoltată de specialistul în psihologie politică, Thomas M. Pick: această definiţie, din opt puncte, nu doar arată cum trebuie să fie fabricat un duşman, ci ne face să înţelegem şi efectele psihologice pe care le creează un duşman în societate [Pick, 1994]. La o analiză atentă a acestor puncte, vom descoperi că ele sunt valabile atât pentru a cracteriza relaţiile belicoase dintre state sau etnii, cât şi pentru a caracteriza psihologia rivalităţilor politice dintr-o societate obişnuită; un partid sau un grup pe care propaganda l-a identificat ca duşman, va fi tratat în corespundere cu optica psihologică prezentată mai jos.

1. Identificarea duşmanului ca sursă a tuturor relelor (duşmanul este exact opusul a ceea ce suntem noi şi al năzuinţelor noastre, el vrea să distrugă ceea ce preţuim noi, deci duşmanul trebuie să piară).

2. Completa absenţă a încrederii (tot ce vine de la duşman e rău, sau serveşte unui scop abject, josnic).

3. Culpabilizarea duşmanului (ei sunt de vină pentru toate tensiunile existente şi pentru tot ce merge prost).

4. Atitudine general negativă faţă de duşman (tot ce face el e împotriva noastră).

5. Jocuri de sumă nulă şi gândirea în termeni câştig-pierdere (tot ce e bun pentru ei e rău pentru noi, şi invers).

6. Ignorarea completă şi negarea specifică a diferenţelor individuale (orice membru al grupului duşman este automat un duşman).

7. Absenţă totală a empatiei faţă de duşman (n-avem nimic în comun cu ei şi nicio informaţie nouă nu poate înlătura adevărurile noastre preexistente).

8. Orice emoţie umană pozitivă sau orice considerent moral faţă de duşman sunt periculoase şi ca atare trebuie evitate.

Din moment ce un individ, un grup, un popor este supus prelucrării ideologice şi psihologice cu scopul de a i se cultiva ura faţă de un „duşman”, acel individ/grup/popor începe să gândească conform matricei „noi” vs „ei”.

Tot ce vine de la „ai noştri” – e bine, tot ce vine de la „ai lor” – e rău. Aşa se formează fanatismul de grup; nu există adevăruri, există un singur „adevăr”.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Aho J.A. This thing of darkness: a sociology of the enemy. Seattle, 1994.
2. Pick T.M. Imaginile duşmanului // Dilema. 1994. II, nr. 65. 8-14 aprilie.
3. Дукельский В., Юренева Т. К истории образа врага в новой России // Вестник Европы. 2006, №17 / http://magazines.russ.ru/vestnik/2006/17/du23.html
4. Кристи Н., Бруун К. Удобный враг. Политика борьбы с наркотиками в Скандинавии. Москва. Центр содействия реформе уголовного правосудия, 1984/2004. 272 с.
5. Почепцов Г.Г. Имиджелогия. Киев. Ваклер. 2002. 674 с.
6. Хоффер Э. Истинноверующий. Мысли о природе массовых движений. Минск. ЕГУ. 1951/2001. 200 с.
7. Шмитт К. Понятие политического // Вопросы социологии. — 1927/1992. — № 1. — С. 35—67.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *