Instigarea la ură identitară şi fabricarea războaielor civile

 

O formulă frecvent utilizată de către strategii politicilor statale în controlul energiilor sociale constă în schimbarea accentelor de la diferenţele etnice la cele de clasă şi viceversa. Astfel, potrivit acestei formule, dacă în societate există o frustrare generală explozivă şi vrei să eviţi războiul civil sau războiul de clasă – instigă la conflicte etnice. Dacă însă e mai important să eviţi disensiunile pe criterii etno-rasiale – provoacă disensiuni pe criterii de clasă. Strategii politici aplică această formulă pentru a redirecţiona nemulţumirea maselor într-o albie care este mai puţin periculoasă pentru cei sus-puşi, sau e mai puţin distructivă pentru integritatea ţării.

Pe de altă parte, aceeaşi formulă poate fi utilizată în cadrul războaielor psihologice, când forţele din afara unui stat doresc crearea unui conflict de proporţii, a unei revoluţii în acel stat. Dacă statul are o relativă bunăstare socio-economică, se vor aţâţa spiritele pe linia diferenţelor etnice din acel stat; dacă statul e monoetnic, se va cultiva frustrare socială şi se vor invoca diferenţele ideologice sau dintre clase. Cu alte cuvinte, se va identifica o astfel de opoziţie „noi” vs „ei” care să fie cea mai sensibilă la retorica identitară şi instigatoare la ură.

La modul real, în mai toate campaniile electorale politicienii se străduiesc să opereze cu mesaje ce impun dihotomia „ai noştri” şi „ceilalţi”; de cele mai multe ori, interesul de a câştiga lupta electorală prevalează supra interesului de a menţine coeziunea în societate. Strategia e cu atât mai valabilă pentru procesele de revendicare naţională şi secesioniste. Specialistul rus în comunicare politică, Serghei Kara-Murza, afirmă că implozia statelor şi „demontarea” popoarelor se produce astăzi nu pe calea revoluţiilor sau a războaielor interstatale, ci prin intermediul construirii diferitelor entităţi identitare în interior şi prin asmuţirea etniilor una asupra alteia [Кара-Мурза, 2008, p. 10]. Despre cât de eficient funcţionează dihotomia „noi” vs „ei” ne putem convinge cu uşurinţă dacă analizăm atent mecanismul generării „revoluţiilor color” şi a celor din arca „primăverii arabe”, care au zdruncinat şi zdruncină câteva zeci de state în primele două decade ale acestui secol. S-au aplicat tehnologii subtile de psihologie socială şi evoluţionistă care au exploatat diferitele frustrări şi diferenţe din acele state şi au creat „duşmani interni”.

Despre intenţiile adevărate ale strategilor care au regizat aceste revoluţii putem doar bănui. Sociologul român Dan Dungaciu consideră că valul de revoluţii în lumea arabă în 2011 a urmărit şi a avut ca efect redirecţionarea urii musulmanilor din aceste ţări dinspre un „duşman extern” – Statele Unite – spre rivalii/duşmanii interni – guvernările asupritoare, apoi partidele oponente. Cităm la Dungaciu: „Energia arabă post-revoluționară este pusă acum în mișcare pe alte proiecte și în alte direcții. Dușmanul imediat nu mai este „Marele Satan”, ci liderii locali sau regionali…” [1].

Şi istoricul şi scriitorul rus Nikolai Starikov este de părere că revoluţiile de la începutul secolului XXI au fost parte a unui scenariu elaborat cu măiestrie din exterior. El afirmă în prefaţa uneia dintre cărţile sale: „Războiul, revoluţia, haosul… Toate acestea pot fi dirijate. Toate acestea pot fi fabricate. Haosul dirijat, războiul dirijat din afară, revoluţii dirijate. Toate acestea pot fi „exportate” în orice punct de pe hartă, pentru a crea presiune asupra concurenţilor” [Стариков, 2011, p. 7]. De fiecare dată, s-au identificat cele mai sensibile diferenţe identitare sau ideologice, confesionale, de clasă. În Libia, de exemplu, opoziţia „noi” vs „ei” a fost creată pe linia diferenţelor tribale; unele triburi au fost stimulate să-şi unească forţele împotriva clanului lui Khaddafi [ibid., p. 101]. Una din cele mai importante tehnici discursive este crearea imaginii duşmanului, cu înfăţişarea verbală sau vizuală dezumanizată a acestuia. În Libia, duşmanul a fost personificat în figura lui Khaddafi, împotriva căruia a fost canalizată ura insurgenţilor (vezi imaginea).

ura identitară - instinct şi raţiune
Chipul demonizat al liderului Libiei Moammar Khaddafi, înfăţişat ca un diavol.
Text: „Jocul s-a sfârşit”.
Autor: Reuters. Sursa: http://gazeta.ru/politics/2011/03/31_a_3570833.shtml

Odată declanşată reacţia în lanţ a conflictului identitar, există tehnologii de manipulare şi instigare la ură care permit menţierea gradientului urii. Una din tehnici este utilizarea lunetiştilor camuflaţi, care omoară de la distanţă persoane din ambele grupuri identitare, provocând şi frică, şi ură şi dorinţă de răzbunare în rândul congenerilor acestora. Tehnica utilizării lunetiştilor a fost aplicată în 1989 în România, unde se trăgeau focuri din ambuscade, şi nici până în prezent nu e cu desăvârşire clar cine au fost aceştia: ostaşi au securităţii sau membri ai unui commandos paraşutat special pentru asemenea operaţiuni. Nikolai Starikov descrie scenarii similare în mai multe zone de conflict din anii 2000. Lunetişii au contribuit la agravarea conflictului din Kirghizia, din 2010, fiind împuşcaţi de la distanţă minori, femei, copii. Potrivit autorităţilor kirghize, existau agenţi străini care aveau misiunea să destabilizeze la maximum situaţia din ţară, pentru a provoca un război civil de proporţii [Стариков, 2011, p. 33, 94]. Aceeaşi tactică este utilizată în războiul civil din Siria; acolo se practică împuşcarea femeilor gravide în burtă, cu scopul de a ucide pruncii încă nenăscuţi [2]. Acesta ar fi un joc macabru al luneştiştilor din ambele tabere, care urmăresc un set de obiective: să-şi demoralizeze adversarii, să bage frica în oameni, pentru a acentua haosul social.

Nicio ţară, nicio societate nu este protejată împotriva impactului pe care îl produce o retorică identitară bine elaborată şi lansată într-un context social şi istoric potrivit. Indivizii, cu atât mai mult grupurile, au o nevoie instinctuală de a se confrunta, fie şi simbolic, cu un duşman, imaginar sau real. Există o cerere de ură identitară. De aceea, tabere opozante există şi în lumea ştiinţei, şi în lumea artei, şi în lumea literaturii, unde gradualiştii polemizează cu saltaţioniştii, moderniştii cu post-moderniştii, avangardiştii cu literaţii mai „înapoiaţi” ş.a.m.d. Conflictele dintre grupurile identitare aşa-zis tipice (etno-rasiale, ideologice, religioase, de clasă etc.) sunt mult mai expresive şi fulminante. Ori de câte ori sunt vizate aceste grupuri identitare, se produce o sensibilizare impresionantă la nivel de societate, pasibilă de a fi convertită în emoţii de frică, dispreţ, ură. Discursurile identitare în general primitivizează reacţiile indivizilor dintr-un grup. Celebrul tehnolog politic francez, Jacques Seguela, explica esenţa luptei politice în modul următor: „Nu e nimic mai primitiv decât ideea politică. Alegerea se limitează la câteva variante de bază: săracii împotriva bogaţilor, progresul împotriva conservatismului, libertatea împotriva oprimării. Doar o schimbare cardinală a condiţiilor de existenţă poate perturba funcţionarea acestui mecanism organic: „binele – răul”” [Сегела, 1999]. Atunci când „condiţiile de existenţă” nu se schimbă cardinal spre bine, ci stagnează sau se înrăutăţesc, mecanismul dihotomiei „noi” vs „ei” funcţionează impecabil la apelurile politice. Va fi un larg spaţiu de manifestare pentru asemenea apleuri pe durata secolului XXI, care va fi un secol ar revendicărilor identitare şi al deconstrucţiei statelor naţionale. Acest subiect îl voi trata în articolele următoare.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Războiul din Iran nu poate fi evitat // de Dan Dungaciu. Timpul. 1 Mai 2012 / http://www.timpul.md/articol/dan-dungaciu-razboiul-din-iran-nu-poate-fi-evitat–33427.html
2. Lunetiştii împuşcă în burţile gravidelor din Siria. “Este un joc de tras la ţintă” // PUBLIKA.MD. 23-10-2013 / http://www.publika.md/imagini-socante-lunetistii-impusca-in-burtile-gravidelor-din-siria–este-un-joc-de-tras-la-tinta-video-_1646741.html
o Кара-Мурза С.Г. Демонтаж народа. Москва. «Алгоритм». 2008. 704 с.
o Стариков Н.В. Хаос и революции – оружие доллара. СПб. Питер. 2011. 336 с.
o Сегела Ж. Национальные особенности охоты за голосами. Москва. Вагриус. 1999. 263 с.

 

Comments

  • ion adrian says:

    Desigur ce poti sa faci contra stupiditatii omului ramas in faza de animalitate? Cat este genetic si cat poate fi influentat educational?

  • Dorian Furtuna says:

    Aşa, foarte aproximativ, componenta genetică influenţează cam 50-70% din comportamentele umane (depinde de aspectul comportamental analizat).
    Dar adeseori educaţia şi mediul subscriu înclinaţiilor instinctuale, le catalizează. Anume aşa se întâmplă cu instigarea la ură şi violenţă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *