Matricea “noi” vs. “ei” în discursul politic: cum apare şi cum funcţionează

 

Oamenii au o predispoziţie genetică, instinctuală, pentru xenofobie şi tribalism, iar politicienii şi liderii militari au ştiut dintotdeauna, intuitiv, să-i manipuleze în baza acestor predispoziţii. Tactica cea mai eficientă este identificarea unor “străini” şi mobilizarea maselor împotriva “lor”. Aceşti “străini” pot fi selectaţi după criterii etnice, ideologice, confesionale, regionale. Important e să li se creeze o imagine cât mai dezumanizantă, de duşmani, de pericol social, pentru a justifica ura împotriva lor. Această tehnologie discursivă se numeşte divizarea în “noi” vs. “ei”” şi reprezintă matricea principlaă a discursului urii (ca fenomen socio-politic).

Deosebit de populare sunt aceste formule retorice de manipulare a maselor în regiunile divizate identitar şi cu situaţie conflictogenă. În aceste regiuni, în rândul elitelor politice se atestă tendinţa de a instaura etnocraţii – prin care o etnie devine dominantă în plan politic şi economic şi deţine controlul administrativ şi armat exclusiv asupra celorlalte etnii. Etnocraţiile sunt caracterizate prin hipertrofierea intereselor etnice, liderii etnocraţi îşi propun obiective ambiţioase, descriu o viziune atractivă pentru reprezentanţii etniei sale. Pentru a ajunge la putere, dar şi pentru a menţine puterea, liderii etnocraţi apelează la mesaje xenofobe şi sunt interesaţi în crearea unui fundal conflictogen general, pentru a păstra aderenţa şi fidelitatea etnicilor pe care îi reprezintă [Платонов, 2011, p. 410]. Pentru a-şi atinge scopurile în plan politic, liderii cu viziuni etnocrate utilizează frecvent mesaje etniciste, care descriu un viitor mai bun pentru etnia favorită şi în paralel învinuiesc etniile conlocuitoare de „cauzarea problemelor existente”. Asemenea gen de mesaje au fost tipice pentru mişcările naţionaliste din fostele republici ale URSS, la sfârşitul anilor 80 [ibid., p. 436]. Ruşii au fost identificaţi drept „duşman” identitar şi politic, fiind etichetaţi astfel, încât să fie justificată izgonirea lor atât din ierarhia puterii, cât şi din perimetrul naţional. În ţările baltice şi în Republica Moldova ruşii au fost etichetaţi drept „ocupanţi”; în Ucraina – „domnitori totalitari” („тоталитарный властелин”); în Iakutia – „cuceritori” („завоеватели”). Altfel, zis, stigmatizarea a contribuit la crearea imaginii „duşmanului”, care, din câte ştim deja, a reactivat reacţii xenobobe şi a înlesnit instaurarea unei ure sociale generalizate, faţă de toţi reprezentanţii etniilor minoritare [ibid., p. 440].

În volumul „Discursul urii în Balcani” („The Hate Speech in The Balkans”), monitorii de la Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului prezintă un tablou impresionant al amplorii mesajelor xenofobe şi instigatoare la violenţă în Europa contemporană. În majoritatea ţărilor din Europa de Sud-Est este atestat un caracter pronunţat al propagandei confrontaţioniste, elaborate după matricea „noi” vs „ei”, care are drept scop „omogenizarea” populaţiei, iar ca efect direct discriminarea, excluderea şi chiar acţiuni de agresiune împotriva diferitelor minorităţi etnice, rasiale sau confesionale din aceste ţări. Liderii naţionalişti, acompaniaţi masiv de mijloacele mass-media, utilizează arsenalul complet al tehnicilor de identificare a „străinilor” şi de construire în raport cu aceştia a „imaginii duşmanului” [Lenkova, 1998]. Procesele de democratizare temperează un pic aceste izbucniri naţionaliste, însă nu le înfrânează definitiv. Unii cercetători semnalează o simbioză discursivă, care ar putea să fie foarte răspândită în viitor – „însuşirea unor clişee ale discursului democratic în scopul promovării naţionalismului”. Cu alte cuvinte, se va produce o adaptare a discursului legitimizat al democraţiei la nevoile ideologiei naţionale [Todorova, 2002, p. 84, 86].

Conflictul armat din Osetia de Sud, dintre Rusia şi Georgia (din august 2008), care a culminat cu un număr impresionant de victime, a reînviat retorica agresivă la nivel internaţional şi a determinat revenirea în formatul relaţiilor caracteristice „războiului rece”. Confruntarea informaţională care a marcat conflagraţia dintre cele două ţări, a reactivat cu o forţă nouă retorica speculativă şi manipulatoare proprie apelurilor xenofobe şi militariste. Termeni precum „genocid”, „agresiune militară”, „agresori ruşi”, „violatori georgieni”, „criminali de război”, „demenţi”, „fascişti”, „profitori americani”, „mentalitate sovietică” ş.a.m.d. au umplut paginile ziarelor şi introurile ştirilor radio şi tv. Preşedintele rus însuşi, Dmitri Medvedev, echilibrat de regulă în discursurile sale, şi-a permis să-i eticheteze drept „pocituri politice” („политические уродцы”) pe cei de la conducerea Georgiei şi să o acuze de „genocid”, iar prim-ministrul Vladimir Putin a opinat că „ei [cei din Tbilisi – n.n.] au înnebunit de tot”. În corespundere cu efectele specifice pentru această strategie discursivă, raitingurile politice ale lui Medvedev şi Putin au înregistrat o ascensiune notabilă în Rusia, ca urmare a retoricii lor războinice şi mobilizatorii.

Pe de altă parte, la şedinţa extraordinară a Consiliului de miniştri ai ţărilor NATO, convocată în acea perioadă în legătură cu conflictul militar dintre Rusia şi Georgia, şedinţă la care participă şi un reprezentant al Rusiei, Dmitri Rogozin, acesta a declarat că NATO, prin susţinerea Georgiei ca eventual membru al blocului, demonstrează „o abordare deficientă, paradoxală şi inacceptabilă pentru noi – abordarea „ai noştri – străinii”, aplicabilă în epoca de piatră” [1]. Retorica SUA nu e lipsită nici ea de elemente ale limbajului confrontaţionist şi manipulator. La o etapă a „cruciadei” lansate de George Bush Jr. împotriva „terorismului internaţional”, el a utilizat pentru identificarea duşmanului aşa termeni ca „radicalismul islamic”, „Jihadismul militant”, „islamo-fascismul” [2]. Javier Solana însuşi, ex-secretar general NATO, înalt reprezentant pe probleme de politică externă al UE, dezvăluie la 8 ianuarie 2003, într-un interviu cotidianului britanic „Financial Times”: „Americanii folosesc, din 11 septembrie încoace, cuvinte ca:” state decăzute”, „axa răului”, „cu noi sau împotriva noastră”, „bine şi rău”, „drept şi greşit”” [Ungureanu, 2006, p. 136].

O componentă aparte a retoricii politice identitare ţine de invocarea relaţiilor de rudenie. Probabil, la etapa societăţilor tribale, bărbaţii erau sensibilizaţi şi mobilizaţi anume prin apeluri care le aminteau de “datoria faţă de neam şi rude”. Aşa cum etniile au evoluat din uniuni tribale, iar popoarele şi naţiunile au la temelie una sau mai multe etnii apropiate, e firesc să fi evoluat şi discursul politic identitar, cu păstrarea însă a apelului la “rudenie”, la fel de eficient astăzi, ca şi acum câteva mii de ani. După cum a subliniat antropologul francez Maurice Godelier: “Rudenia poate fi întotdeauna transformată în construcţie ideologică…”, adăugând: “în societăţile complexe… veţi descoperi… strategii de utilizare a relaţiilor de rudenie pentru protejarea sau obţinerea bogăţiei şi a puterii” [Godelier, 1989, p. 6, 8, apud Bondarenko, 2008]. Antropologul olandez, Henri J. M. Claessen, pe aceeaşi undă de idei, afirmase că nu doar sistemele “primitive”, dar şi “sistemele socio-politice complexe pot fi legitimate în termeni de relaţie de rudenie…” [Claessen, 2000, p. 150, apud Bondarenko, 2008].

Iar antropologul şi istoricul rus Dmitri Bondarenko prezintă un şir de exemple istorice cu privire la manipularea “relaţilor de rudenie” în formarea primelor state şi instaurarea puterii autoritariene. Astfel, în statele medievale mature, cum ar fi Franţa secoleleor XVI-XVIII, societatea era frecvent comparată cu o familie, iar regele era interpretat simbolic drept cap al familiei, ceea ce trebuia să-i legitimize maniera dictatorială (paternalistă) de a guverna. În Anglia secolului XVI, regina Elisabeta I a refuzat să se căsătorească, printre motivele principale fiind şi premiza ideologică potrivit căreia regina este logodită cu naţiunea, propaganda poziţionând-o persistent drept “Mamă a Ţării”.

Şi în Uniunea Sovietică, deşi era un stat construit din mai multe naţiuni şi puternic birocratizat, Iosif Stalin a simţit la un moment dat necesitatea de a se legitimiza drept “părinte al popoarelor”, apelând la arhetipul de “tată” pentru a avea o relaţie paternalistă cu cetăţenii sovietici; defunctul Vladimir Lenin fusese trecut în categoria “bunicilor”. E curios că în perioada celui de-a Doilea Război Mondial, Stalin li s-a adresat în câteva rânduri soldaţilor sovietici cu apelativul “fraţi şi surori”, postându-se pe o altă dimensiune a “relaţiilor de rudenie”, mai adecvată în acea situaţie. Fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal, a rămas în istorie sub numele Atatürk – “Tată al turcilor”. Poziţionarea liderilor autoritari drept “părinţi” ai naţiunii este tipică pentru multe state africane, ca Togo, Kenya, Congo, unde cei de la conducere organizează inclusiv ritualuri de “logodire oficială cu naţiunea”. În acele ţări, sistemul politic este în mare măsură menţinut pe structurile de rudenie şi invocarea unei relaţii de rudenie simbolice dintre lideri şi populaţie [Bondarenko, 2008].

Retorica politică conţine numeroase exemple de apeluri la originile şi legăturile etno-naţionale, această retorică reprezentând motorul mişcărilor naţionaliste. Iată de pildă cum suna apelul la originea etnică în discursul naţionalist revoluţionar din 1906 al lui Sun Yat-Sen, considerat părintele fondator al Chinei moderne:
“Sensul termenului “naţionalism” este clar fără prea multe explicaţii. De exemplu, o persoană întotdeauna îşi va recunoaşte părinţii şi nu-i va confunda cu nişte trecători, tot aşa cum nu-i va considera pe nişte trecători drept părinţi. Acelaşi lucru îl putem afirma şi în privinţa simţului naţionalist – el e în sângele fiecăruia dintre noi. Deşi au trecut mai mult de 260 de ani de când manciurienii au invadat China, orice han [etnic chinez – n.n.], chiar şi un copil, întâlnind un manciurian, imediat îl va recunoaşte şi nu-l va considera drept han. În aceasta constă esenţa naţionalismului” [3].

Cercetătorul american Walker Connor, un influent specialist în probleme de etnonaţioalism, susţine că atât politicienii, cât şi oamenii de ştiinţă multă vreme au subestimat impactul non-raţionalului şi al emoţionalului în mobilizarea mişcărilor cu caracter etno-naţional. În realitate, etnonaţionalismul ca element al discursului politic are un potenţial considerabil de mobilizare la nivel subliminal. Studiile de analiză a retoricii politice identitare arată că frazeologia care apelează la legăturile de rudenie are un efect remarcabil asupra psihologiei şi comportamentului de grup; imaginile şi frazeologia care evocă sângele comun, familia, fraţii, surorile, mama, tatăl, strămoşii, plaiul natal provoacă pretutindeni un răspuns puternic din partea maselor [Connor, 1993]. Iată de ce această retorică a rudeniei de sânge, fiind extreme de eficientă, este de nelipsit în majoritatea campaniilor politice naţionale; iar atunci când matricea “noi” vs. “ei” alunecă spre un discurs al urii autorizat, ura devine o stare generală a societăţii.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b0/Copyright.svg/110px-Copyright.svg.png Dorian Furtună, etolog

Surse:

1. Политический провал на высшем уровне // Духин В. 19.08.2008 / http://www.vesti.ru/doc.html?id=202409 /
2. The Enemy Has a Name // by Daniel Pipes. Jerusalem Post. June 19, 2008 / http://www.danielpipes.org/5629/the-enemy-has-a-name
3. Три народных принципа и будущее Китая // Перевод выступления Сунь Ятсена 21 декабря 1906 г.: Сунь Ятсен. Избранные произведения. Изд. 2-е, исправленное и дополненное. М., 1985 / http://philosophy.ru/library/asiatica/step/01/2.html
• Bondarenko D.M. Kinship, Territoriality and the Early State Lower Limit // Social Evolution & History. 2008. Vol. 7, No 1. P. 19-53 / http://www.socionauki.ru/journal/articles/128474/
• Claessen H.J.M. Structural Change. Evolution and Evolutionism in Cultural Anthropology. Leiden: Leiden University. 2000.
• Connor W. Beyond reason : the nature of the ethnonational bond // Ethnic and Racial Studies. Vol. 16, Issue: 3. 1993. P. 373-389.
• Godelier M. Kinship and the Evolution of Society // In Gingrich A., Haas S., Haas S., and Paleczek G. (eds.), “Kinship, Social Change, and Evolution. Proceedings of a Symposium Held in Honour of Walter Dostal”. Wien: Berger und Söhne. 1989. P. 3-9.
• Lenkova M. “Hate speech” in the Balkans. International Helsinki Federation for Human Rights. Athens : Vienna : ETEPE. 1998. 130 p.
• Todorova M. Cursul discursurilor naţionalismului bulgar / În Sugar P.F. “Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea”. Trad. Radu Paraschivescu. Bucureşti. Curtea Veche. 2002. P. 50-86.
• Ungureanu T. Războiul timpurilor: declin occidental şi asediu Islamic. Bucureşti. Humanitas. 2006. P. 248.
• Платонов Ю.П. Этническая экспансия. СПб.: «Речь». 2011. 600 с.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *