„Osmoza demografică” şi interesul genetic al unei naţiuni

 

Problema demografică nu se rezumă doar la riscurile creşterii explozive a populaţiei. Există şi reversul monedei – scăderea natalităţii şi a populaţiei active în ţările dezvoltate. În aceste ţări, preocuparea guvernelor este să stopeze declinul. Cu alte cuvinte, pentru aceste state, în ciuda efectelor stresogene ale densităţii sporite, în ciuda crizelor determinate de limitarea resurselor, sporul numeric al populaţiei continuă să fie apreciat ca un câştig strategic incontestabil. Aici e nevoie de câteva precizări, pentru a explica duplicitatea situaţiei. Dacă în plan global creşterea populaţiei reprezintă o problemă, lucrurile sunt cu totul altfel privite atunci când e vorba de sporul natural la nivel de popor sau ţară.

Pe fundalul creşterii presiunii populaţioniste globale, statele trebuie să-şi sporească şi ele densitatea populaţiei, pentru a nu lăsa spaţiu liber migranţilor străini. Dacă densitatea populaţiei într-o regiune/ţară/continent scade, acolo în mod inevitabil se vor orienta fluxurile migraţioniste. Am putea defini acest fenomen drept un fel de „osmoză demografică” – diferenţa de densitate a populaţiei creează premize pentru transferul de mase de oameni.

Aşa s-a întâmplat de nenumărate ori în istorie. Acum câteva secole fluxul uman s-a orientat în ambele Americi şi în Australia. În prezent există o migraţie serioasă în Europa, în Canada, în SUA, în Federaţia Rusă. Iar datorită faptului că natalitatea e mai mare în rândul raselor ne-albe, ţările-gazdă devin populate de imigranţi de culoare, ceea ce duce la schimbarea tabloului demografico-rasial şi etno-confesional.

Biologul evoluţionist Jared Diamond în cartea sa „Colapsul. Cum societăţile aleg să dispară sau să prospere” („Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed”), descrie pericolul subaprecierii unor factori ecologici şi sociali fundamentali pentru existenţa şi supravieţuirea statelor şi popoarelor. Unul dintre aceşti factori este cel demografic, căruia guvernele trebuie să-i acorde o atenţie neîncetată în epoca migraţiilor în masă. Diamond susţine că despre orice expansiune din istorie se pot spune două lucruri: ea a fost cauzată de o „presiune din interior” (creşterea numărului populaţiei pe teritoriul natal şi micşorarea oportunităţilor de afirmare acolo) şi de „atracţia din afară” (spaţii neocupate şi oportunităţi de afirmare pe teritoriile străine); deseori sunt valabili ambii factori concomitent.

Aceşti factori au generat, de exemplu, invazia vikingilor în Europa, expansiunea portughezilor şi a spaniolilor în America de Sud. Procesul expansiunii are proprietăţi „autocatalitice”, în sensul că, odată început, se autoîntreţine, pe baza imitării aceloraşi acţiuni de către alţi şi alţi indivizi care îi urmează pe primii înaintaşi [Даймонд, 2008, p. 245-247].

Conflictologul rus Iuri Platonov, autorul cărţii „Expansiunea etnică” („Этническая экспансия”), susţine că astăzi „ţările în curs de dezvoltare s-au transformat în incubatoare imense de producere a populaţiei, pe care nu o pot asigura cu spaţiu de trai şi nu le rămâne decât să o „exporteze””. „Exportul” demografic este direcţionat spre Europa şi SUA, în consecinţă expansiunea etnică din Lumea a Treia va duce la schimbarea cardinală a profilului civilizaţiei europene, atât în plan rasial, cât şi în plan cultural, deoarece practic nu se mai produce asimilarea migranţilor [Платонов, 2011, p. 79].

Deci, constatăm un paradox – pe de o parte, populaţia globală creşte vertiginos şi aceasta creează probleme de distribuire a resurselor, pe de altă parte, ţările care îşi declină sporul natural au de pierdut din cauza proceselor migraţioniste, deoarece vor deveni populate de străinii migratori din ţările suprapopulate. În zilele noastre, ca şi acum câteva secole sau milenii, mărimea şi densitatea populaţiei reprezintă un factor important în lupta concurenţială dintre etnii şi dintre state. Acest factor este un atu şi pe timp de război, şi pe timp de pace, deoarece permite cucerirea teritoriilor fără luptă şi vărsări de sânge, prin forţa demografiei doar.

Iuri Platonov atrage atenţia asupra faptului că migraţia contemporană are caracteristicile unei expansiuni etno-rasiale, iar pentru expansiunea etnică sunt proprii procesele de înlocuire şi dislocare a etniilor băştinaşe. Aceste procese sunt mai ales vizibile la nivel de naştere a copiilor; migranţii îi depăşesc considerabil pe băştinaşii europeni la acest capitol [Платонов, 2011, p. 80]. Pentru a face faţă acestor procese migraţioniste potenţial periculoase, ţările spre care se orientează imigranţii sunt nevoite să-şi sporească populaţia proprie şi să se implice într-o cursă a „înarmării demografice”, prin stimularea natalităţii. În consecinţă, ritmurile demografice globale cresc şi mai vertiginos, se formează un cerc vicios.

Un studiu temeinic asupra impactului pe termen lung pe care îl implică imigraţia în masă l-a efectuat etologul asutralian Frank Salter. În cartea sa „Interesul Genetic. Familia, Etnia şi Omenirea în Epoca Migraţiilor în Masă” („On Genetic Interests: Family, Ethnicity, and Humanity in an Age of Mass Migration”), publicată în 2003, Salter propune termenul „capacitatea de împovărare” („carrying capacity”), pentru a defini numărul maxim al populaţiei care poate locui pe un teritoriu dat.

Potrivit lui Salter, foarte multe ţări în prezent ajung la maximul „capacităţii de împovărare” a teritoriilor sale. În aceste circumstanţe, imigraţia reduce şi mai mult din potenţialul de creştere a populaţiilor, al căror teritoriu este ţinta imigrării; concomitent, populaţia băştinaşă va fi înlocuită treptat de populaţiile migratoare, a căror natalitate de regulă e mai înaltă. În consecinţă, de pe urma migraţiilor în masă, ţările gazdă pierd în mod dublu: le sunt supraîmpovărate populaţional teritoriile şi este dislocată demografic şi etno-rasial populaţia băştinaşă.

Pentru a demonstra gravitatea problemei, în special pentru ţările din Vest, Salter a utilizat metoda întitulată de el „echivalentul în copii” („child-equivalents”). Metoda constă în a răspunde la următoarea întrebare: cu câţi copii pierduţi de populaţia băştinaşă echivalează venirea imigranţilor într-o ţară anume? (Trebuie de menţionat că nu e vorba de copii reali, născuţi, ci de copii care ar putea să se nască). Prin această abordare, Salter vrea să sugereze că venirea unui număr mare de imigranţi într-o ţară este echivalent cu efectul nenaşterii unui număr important de copii de către populaţia băştinaşă a acelei ţări, deoarece atât teritorial, cât şi demografic, populaţia băştinaşă rămâne vitregită de pe urma migraţiei.

La modul concret, Salter face următoarele calcule matematice, bazându-se pe diferenţa de genotip a două popoare selectate pentru a-şi ilustra metodologia: dacă pe teritoriul populat de englezi vor imigra 10.000 de membri ai etniei africane bantu (foarte distanţată genetic de englezi), atunci această infuzie masivă de indivizi străini rasial al echivala cu ne-naşterea în populaţia engleză a circa 10.854 de copii. Concluzia la care ajunge Salter de pe urma calculelor sale genetice este că imigraţia în masă reprezintă un fel de genocid non-violent în raport cu populaţiile băştinaşe [Salter, 2003].

El îndeamnă factorii de decizie din ţările care se confruntă cu o imigraţie în masă să pună pe prim plan „interesul genetic” al etniei lor şi să lase pe plan secundar problemele de ordin economic, de lipsă de forţă de muncă, fiindcă supravieţuirea etnică este prioritatea numărul unu,iar imigraţia reprezintă o ameninţare iminentă pentru această supravieşuire pe termen mediu şi lung.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b0/Copyright.svg/110px-Copyright.svg.png Dorian Furtună, etolog.

Surse bibliografice:

1. Salter F. On Genetic Interests: Family, Ethny and Humanity in an Age of Mass Migration. Peter Lang. Germany. 2003. 388 p.
2. Даймонд Дж. Коллапс. Почему одни общества выживают, а другие умирают. Москва. АСТ. 2008. 762 с.
3. Платонов Ю.П. Этническая экспансия. СПб.: «Речь». 2011. 600 с.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *