Rusia de azi – de la „masochism naţionalist” la „naţionalism vulgar”

 

„Fiecare rus în adâncul sufletului său nu-l suportă pe niciun străin”, spusese odată Ecaterina a II-a, împărăteasă a Rusiei. Astăzi aceste cuvinte sunt valabile ca niciodată. După câteva decenii de internaţionalism şi egalitarism identitar, cultivat în URSS, ruşii revin la naţionalismul brut. Şi acesta e un pericol în primul rând pentru Rusia însăşi…

Federaţia Rusă trăieşte în aceste vremuri una din cele mai sensibile perioade din istoria sa ca stat multinaţional. Nu se ştie cu exactitate care va fi finalitatea evoluţiilor demografice şi a metamorfozelor identitare care se produc în această ţară, nu se cunosc termenele schimbărilor sau anul de cotitură, însă există temeiuri să presupunem că, după căderea Imperiului Rus în al doilea deceniu al secolului XX, după destrămarea URSS la începutul anilor 90 ai aceluiaşi secol, Federaţia Rusă este din nou pe punctul de a pierde din integritatea sa teritorială, în mod etapizat, pe parcursul următoarelor decenii. Cauza acestor pierderi teritoriale rezidă nu atât în probleme de ordin economic, cât în probleme de ordin politico-identitar.

Ca şi în cazul atâtor alte proiecte multinaţionale, „călcâiul lui Ahile” al Federaţiei Ruse este eterogenitatea etno-confesională a acestui stat. Or, redeşteptarea etnicismului, a regionalismelor şi a retoricii naţionaliste la început de secol XXI, în întreaga lume, nu lasă nicio şansă statelor multinaţionale pe termen lung. Politica revendicărilor identitare regionale va frânge politica construcţiilor statale supraidentitare. Alături de eterogenitatea etno-confesională, la demontarea statală a Rusiei contribuie şi migraţia, şi problemele de ordin socio-economic şi mai ales naţionalismul etnic rusesc. Toate aceste elemente reprezintă un amestec care lesne se poate transforma într-un „coctail Molotov” psihologic în interiorul societăţii.

Naţionalismul rusesc a devenit un curent politic deosebit de viguros şi influent în scurt timp după destrămarea URSS, dar mai ales după anul 2000, inclusiv ca o formă de compensare psihologică pe fundalul unor frustrări şi sentimente revanşarde generate de factorii economici şi geo-politici din ultimele decenii. Deseori luând forme agresive, cum ar fi rasismul, xenofobia, neo-nazismul, naţionalismul rusesc au avut ca ţintă a expresiei sale atât reprezentanţii fostelor republicii sovietice şi imigranţii, cât şi popoarele de altă etnie şi confesiune din componenţa Federaţiei Ruse. De asemenea, în special după anul 2000, a fost reactivată imaginea „duşmanului extern”, reprezentat în general de Occident, dar parţial şi de musulmani.

Putem evidenţia mai multe cauze care au condus la escaladarea naţionalismului rusesc după destrămarea URSS. Una din cauze a fost precepţia ruşilor că destrămarea URSS e o consecinţă a „trădării” popoarelor din fosta Uniune. La formarea acestei percepţii a contribuit şi modul în care s-a produs decuparea fostelor republici de corpul URSS, prin manifestări de animozitate şi chiar prin conflicte sângeroase.

O altă cauză, tipică pentru societăţile în care se deşteaptă atitudinile naţionalist-xenofobe, a fost înrăutăţirea bruscă a calităţii vieţii majorităţii ruşilor în anii 1990. Frustrarea determinată de sentimentul pierderii superiorităţii în plan geopolitic, a supremaţiei regionale şi a bunăstării economice s-a recanalizat inclusiv în apariţia unui naţionalism agresiv compensatoriu. O a treia cauză a fost şi este erupţia mediatică, libertatea opiniei şi a presei, nemaivăzute în Rusia, fiind permise aprecieri, etichetări şi îndemnuri de ordin identitar, pentru care pe timpul URSS autorii puteau fi urmăriţi penal. În consecinţă, sistemul de profilaxie a exceselor, valabil în perioada sovietică, a încetat să funcţioneze. Libertatea cuvântului lipsită de o cenzură amortizatoare a contribuit la răspândirea informaţiei cu caracter controversat vizavi de relaţiile etnice, implicit a contribuit la răspândirea apelurilor xenofobe.

Un rol important în formarea curentului naţionalist rusesc l-au avut exemplele unor ţări care s-au ciocnit de efectele negative ale coabitării mai multor etnii şi ale multiculturalismului. În special cazul Iugoslaviei, cu Serbia care a pierdut regiunea Cosovo, a afectat semnificativ sentimentele ruşilor. După cum susţine unul dintre activiştii naţionalişti, ruşii se îngrijorează că ar putea să se pomenească în situaţia sârbilor cosovari, străini la ei acasă [1]. Iar eşecul multiculturalismului din ţările europene la începutul secolului XXI a sporit şi mai mult îngrijorările cu privire la soarta statelor multinaţionale şi multiconfesionale. Neasimilarea cronică a imigranţilor din ţările europene şi intensificarea conflictelor rasiale şi etno-confesionale a slăbit poziţiile adepţilor conceptului de naţiune civică. Evoluţiile demografice dramatice din Europa au trezit reacţii în societatea şi în cercurile politice ruseşti, inclusiv în rândul intelighenţiei ruseşti, o parte a căreia s-a orientat spre susţinerea ideilor naţionaliste în Federaţia Rusă, contribuind semnificativ la fundamentarea unei ideologii naţionaliste [Савченко, 2011].

De asemenea, terorismul de speţă islamistă a trezit îngrijorări cu privire la evoluţia musulmanismului în unele regiuni ale Rusiei. Apariţia naţionalismului rusesc a fost şi o consecinţă a slăbirii celorlalte forme de identitate colectivă a ruşilor, în special a celei de cetăţean sovietic. În perioada URSS, s-a cultivat cu un anumit succes o identitate modernă internaţionalistă, cea de homo sovieticus, prin care se urmărea diminuarea identităţii etnice în favoarea identităţii ideologice/politice/cetăţeneşti. După destrămarea Uniunii, grupurile etnice care au reuşit să-şi păstreze într-o măsură mai mare identitatea etnică în cadrul republicilor, au fost favorizate prin faptul că au putut să-şi păstreze o anumită integritate etno-psihologică şi spiritul coeziunii sociale. Ruşii, care au investit cel mai mult în cultivarea supraidentităţii sovietice, au fost într-o măsură mai mică pregătiţi pentru schimbările socio-politice; în consecinţă, s-a creat un vacuum identitar, o frustrare etno-psihologică şi o atomizare a societăţii ruse. Se simţea o acută nevoie de solidarizare socială, iar forma de solidarizare în baza criteriului naţional (etnic) s-a adeverit a fi cea mai firească. Anume aceste căutări de sine în plan identitar şi nevoia de coalizare socială au contribuit decisiv la apariţia unui curent naţionalist rus, în multe privinţe tardiv şi virulent [Волкогонова, Татаренко, 2001; Малахов, 2007, p. 88].

După cum s-au exprimat şi alţi autori, în Rusia post-sovietică formarea aşa-numitului „naţionalism banal” s-a produs abia în a doua jumătate a anilor 90, mai târziu decât în fostele republici sovietice. Până la această etapă, ruşii au trăit o epocă a unui „masochism naţionalist”. Anume ascensiunea contemporană a „naţionalismului banal”, cumulat cu dorinţa instaurării ordinii în stat au contribuit la popularitatea de durată a lui Vladimir Putin, el simbolizând la etapa apariţiei sale un lider cu valenţe naţional-patriotice puternice [Соловей, Соловей, 2010, p. 52]. Venirea lui Vladimir Putin la putere a coincis şi a coroborat cu factorul ideologic în lansarea naţionalismului. Până la destrămarea URSS, linia de demarcaţie politică fusese reprezentată de opoziţia dintre două sisteme ideologice – comunismul şi capitalismul. Cetăţenii URSS erau instruiţi să vadă diferenţele pe criterii de clasă, pe criterii ideologice, nu pe criterii etno-naţionale sau confesionale. Imediat după destrămarea URSS, o parte a energiilor din domeniul politic au fost de asemenea implicate într-o confruntare ideologică – dintre comunismul în cădere şi liberalismul în ascensiune. În epoca lui Boris Eltzyn s-a vehiculat abil pericolul revenirii comuniştilor la putere, iar luptele politice erau axate mai mult pe confruntări de ordin doctrinar.

După victoria marcantă a lui Vladimir Putin în 2000 şi consolidarea unui partid al puterii – „Rusia Unită” („Единая Россия”), comuniştii au încetat să mai fie un pericol evident, confruntările doctrinare au devenit inadecvate şi s-a creat un spaţiu prielnic pentru apariţia şi ascensiunea ideologiilor de speţă naţionalistă. S-a produs o nouă tranziţie – de la „naţionalism banal” la „naţionalismul vulgar”, virulent. După anul 2000, Rusia a intrat în epoca politicii identitare şi nimeni nu ştie cum se va sfârşi pentru integritatea statului rus această epocă. Dar noi ştim că Rusia se apără bine pe extern, dar poate falimenta, ca stat, din cauza crizelor interne. Şi naţionalismul rusesc se transformă într-o criză internă de proporţii.

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

[1] “Бей тех, спасай это”. Организаторы “Русских маршей” рассказали о своих взглядах // Владимир Цыбульский / http://lenta.ru/articles/2011/11/03/rumarsh/
• Волкогонова О.Д., Татаренко И.В. Этническая идентификация русских, или искушение национализмом // Мир России, №2, 2001 г. 149-166 с.
• Малахов В. Понаехали тут….Очерки о национализме, расизме и культурном плюрализме. М.: Новое литературное обозрение, 2007. 200 с.
• Савченко И.В. Современный русский национализм: причины роста и роль интеллигенции // Интеллигенция в этноконфессиональном мире: пути выбора / РГГУ, Социолог. фак-т., Центр социолог.исследований; под общей ред.Ж.Т.Тощенко. Редактор-составитель Р.И.Анисимов. М.:РГГУ, 2011. с.152-163.
• Соловей Т., Соловей В. Русский национализм при Путине – Медведеве // Русский национализм между властью и оппозицией. Под ред. В.Прибыловского. М.:Центр «Панорама», 2010. С. 51-62.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *