Steven Pinker s-a înșelat. Omenirea nu devine mai pașnică

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Există vreo șansă să devenim mai pașnici? Care sunt acele mecanisme sociale care ne-au civilizat şi ne permit să credem că putem obține mai mult decât atât? Şi, în general, am putea declara că deja am devenit mai paşnici? Unii savanţi de renume afirmă că da, am devenit mai pașnici, şi au şi explicaţii pentru afirmaţiile lor. Psihologul evoluţionist Steven Pinker, un om de ştiinţă de mare notorietate, situat în topul celor mai influenţi gânditori contemporani, susţine că agresivitatea umană s-a redus de la o epocă la alta, iar la începutul secolului XXI omenirea a păşit în cea mai paşnică perioadă din întreaga sa istorie.

Pinker şi-a prezentat opinia în cartea „Îngerii mai buni ai firii noastre” („The Better Angels of our Nature”), iar argumentele lui principale se bazează pe compararea datelor statistice privind rata omuciderilor de-a lungul epocilor istorice. Pornind de la timpurile preistorice, trecând prin perioadele antică, medievală, renascentină, cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre, cu atât, în plan statistic, e mai mic procentul omuciderilor raportat la numărul total al populaţiei pe glob, afirmă Pinker. Dacă, de exemplu, în vremurile preistorice murea violent fiecare al şaptelea locuitor al planetei, în prima jumătate a secolului XX, în pofida celor două războaie mondiale, au murit violent doar trei procente din populaţia globului; iar după anul 2000, mai puţin de 1,5% din populaţie a avut parte de moarte violentă (ca urmare a războaielor sau a crimelor).

Autorul face şi o paralelă comparativă dintre cele peste 50 de milioane de victime ale celui de-al Doilea Război Mondial şi cele aproape 40 de milioane de victime din perioada expansiunii tataro-mongole în secolul XIII; raportate la numărul populaţiei, asta înseamnă că pe timpul tataro-mongolilor intensitatea omuciderilor era de aproape şase ori mai mare. În Europa contemporană, şansa de a fi omorât e de la 20 la 50 de ori mai mică decât acum 500 de ani. Totodată, autorul recunoaşte că în unele state din SUA, rata omuciderilor încă e aproape echivalentă cu cea din Europa medievală. Totuşi, susţine Pinker, procentul omuciderilor a scăzut esenţial în ultimele decenii, iar impresia că trăim timpuri foarte violente e mai curând indusă de modul în care sunt reflectate realităţile socio-politice în mass-media internaţională.

Ce a indus această pacificare statistică la nivel global? În opinia savantului, diminuarea agresivităţii la nivel global i-o datorăm într-o măsură foarte mare mediului, nu geneticii. Mai ales aşa factori asociaţi cu modernitatea, ca răspândirea comerţului, alfabetizarea, civilizarea şi emanciparea femeilor au contribuit semnificativ la reducerea nivelului de violenţă. Comerţul a avantajat schimburile reciproc avantajoase dintre comunităţi, economiile deschise fiind corelate în mod negativ cu războaiele şi genocidurile.

Alfabetizarea, iluminismul, umanismul şi democraţia au dus la civilizarea omului, la cunoaşterea interculturală şi la promovarea filosofiei toleranţei. Emanciparea femeilor, implicit feminismul a favorizat ascensiunea politicilor sociale, a abordărilor non-conflictuale în relaţiile intra şi intergrupale, deoarece femeile, în virtutea naturii lor instinctuale, sunt mai puţin agresive şi prezenţa lor mai mare în treburile publice diluează din tensiunile specifice relaţiilor dintre bărbaţi. Iar o altă cauză hotărâtoare a declinului violenţei rezidă în controlul impus de instituţiile statului asupra vieţii sociale.

Datorită ierarhiilor instituţionale şi a organismelor de control şi judiciare (aşa împovărătoare cum sunt ele), graţie funcţionării legilor şi a pedepselor, instinctul agresivităţii este ţinut în frâu la nivel de societate, agresorii sunt izolaţi în închisori, conflictele şi violenţele de tot felul sunt condamnate. Într-adevăr, dacă, bunăoară, ne uităm la rata violenţei împotriva femeilor în SUA, ea a scăzut cu 50% în douăzeci de ani, din 1993 până în 2012; mai ales dacă vorbim despre descreșterea violenței fizice (existând și cea verbală sau emoțională, care e încă frecventă). Trendul general este încurajator şi vorbeşte despre eficienţa unor politici sociale şi a măsurilor justiţiare.

În 2014, un grup de cercetători britanici şi americani au ajuns la concluzii asemănătoare privind impactul sistemului justiţiar şi al monopolului impus asupra violenţei de către stat. Pe exemplul documentelor judiciare din Marea Britanie s-a constatat că începând cu secolul XVIII, datorită modului de funcţionare a sistemului justiţiar, societatea a devenit tot mai puţin tolerantă faţă de actele violente. S-a produs o delimitare clară între infracţiunile non-violente şi cele violente, cu o pedepsire mai aspră a celor din urmă.

Modificarea în percepţia instituţională asupra violenţei a fost însoţită o schimbare de atitudine faţă de violenţă şi la nivel de societate. Drept rezultat, teama de a fi supuşi oprobriului public, teama de a fi pedepsiţi prin lege, precum şi, în general, controlul autorităţilor asupra vieţii societale i-a făcut pe mulţi indivizi potenţial violenţi să-şi tempereze impulsurile.

„Frica păzeşte harbuzăria”, spune un proverb popular, la fel, frica de pedeapsă şi încarcerare a permis diminuarea considerabilă a manifestărilor antisociale violente. Aceleaşi mecanisme, de coerciţie, funcţionează la nivel internaţional – structuri colective ca ONU, sau NATO, sau Consiliul Europei ş.a.m.d. reuşesc să ţină în frâu frustrările şi pornirile războinice sau revendicative ale unui număr impresionant de state şi regiuni de pe glob.

Tot în unison cu viziunile lui Pinker, despre tendinţele spre pacificare la nivel global, vine un studiu al cercetătorilor norvegieni, publicat în 2013 în revista „International Studies Quarterly”. Autorii studiului au analizat evoluţia unui şir de factori, ca mărimea populaţiei, rata mortalităţii infantile, compoziţia demografică, nivelul de educaţie, dependenţa de petrol, clivajele etnice, caracteristicile regionale etc., şi în baza acestor evoluţii au făcut o predicţie pe 40 de ani încolo. Potrivit lor, din 2009 până în 2050 numărul ţărilor implicate în conflicte se va reduce cu 50%. Mai exact, dacă în 2009 aproximativ 15% dintre ţările lumii erau implicate în conflicte armate interne, către anul 2050 doar 7% dintre ţări se vor război.

Declinul violenţei armate va fi mai accentuat în Orientul Apropiat şi regiunea Africii de Nord, însă focare de conflicte armate se vor mai păstra în ţările est, central şi sud africane, dar şi în sudul şi estul Asiei. Cercetătorii consideră că războiul a devenit prea costisitor în zilele noastre, iar guvernele şi popoarele s-au obişnuit cu confortul economic şi nu e vor aventura în războaie risipitoare.

Ce-i drept, un an mai târziu, într-un articol de precizare, norvegienii, deşi îşi reconfirmă tezele, au înţeles că trebuie să fie totuşi mai rezervaţi în optimismul lor. De această dată, ei au specificat că schimbările climatice drastice, crizele economice, disbalanţa demografică din unele regiuni ale lumii sau izbucnirea unui nou Război Rece între marile puteri ar putea crea dezechilibre sociale, iar declinul violenţei nu va fi atât de pronunţat. Per ansamblu însă, ei îl acompaniază pe Steven Pinker şi subscriu argumentelor şi opiniei acestuia că lumea în viitor va fi mult mai paşnică şi aceasta e calea pe care va merge omenirea de acum înainte.

Nu putem să nu-i acordăm dreptate de principiu lui Pinker (precum şi susţinătorilor săi), fiindcă dincolo de talentul său sclipitor de a explica tezele sale, autorul vine cu un material ştiinţific probatoriu foarte bine selectat şi argumentat. Cu adevărat, relaţiile economice şi culturale, gradul general mai înalt de instruire al oamenilor, politicile de promovare a toleranţei au avut un efect de cultivare a spiritului non-violent la o bună parte a societăţilor contemporane. Dar, aceşti factori ar fi fost din capul locului insuficienţi şi ineficienţi în lipsa unui control strict din partea autorităţilor şi a unei disciplinări prin justiţie. Din tezele lui Pinker, putem desprinde următoarea constatare: instinctul agresivităţii la nivel de societate este inhibat prin forţa unor alte instincte, în parte prin cele ale subordonării faţă de autorităţile şi instanţele ierarhic superioare.

Altfel zis, prin relaţii ierarhice, dacă se doreşte, pot fi suprimate relaţiile agonistice şi manifestările violente, cel puţin pentru o perioadă considerabilă de timp. Elucidarea fenomenului ierarhic nu constituie subiectul acestei cărţi, însă un studiu comprehensiv asupra rolului ierarhiilor ar putea dezvălui impactul decisiv al acestora în consolidarea relaţiilor sociale şi în anihilarea agresiunilor stihiinice. În mod corespunzător, tot influenţele ierarhice pot duce lesne la izbucnirea unor conflicte de anvergură. Cunoaştem din istoria recentă că în pofida schimburilor economice avantajoase şi în pofida culturii înalte a cetăţenilor, au fost posibile genociduri apocaliptice. Deci, contolul ierarhic are două faţete şi depinde mult de cine îl deţine (ştim cât de uşor pot fi manipulate mulţimile de unii lideri războinici şi carismatici).

Pinker însuşi recunoaşte că declinul violenţei în epoca modernă nu e datorat schimbărilor biologice ale fiinţei umane, ci artificiilor sociale şi voinţei politice care au însoţit progresul civilizaţiei. Omul e guvernat de aceleaşi instincte ale agresivităţii, xenofobiei şi autoafirmării şi doar interesele comerciale, mediul social şi ochiul de veghe al instituţiilor de control împiedică escaladarea violenţei, izolându-i pe cei exagerat de agresivi şi încurajând comportamentul decent şi obedient.

Tocmai din cauza şubrezeniei factorilor implicaţi în menţinerea păcii sociale, dar şi din cauza metodologiei disputabile utilizate de Pinker în aprecierea gradului de violenţă pe glob, optimismul lui cu privire la „declinul constant al violenţei” a trezit critici serioase. I s-a atenţionat că, sub aspect metodologic, este incorect de făcut o paralelă comparativă între omuciderile din cel de-al Doilea Război Mondial (care a durat şase ani) şi omuciderile din perioada expansiunii tataro-mongole, care a durat mai bine de un secol (atunci s-a omorât mai mult pe cap de locuitor fiindcă măcelurile au fost mai extinse în timp). În ceea ce ţine de influenţa ideologiilor, secolul XX a demonstrat că marile ideologii mai curând instigă la violenţă decât îndeamnă la pace şi bunăînţelegere.

Filosoful politic britanic John N. Gray i-a imputat lui Pinker în primul rând greşeala că s-a focusat în aprecierile sale preponderent pe situaţia din ţările avansate, în timp ce în zonele periferice ale lumii civilizate, barbariile şi războaiele sunt frecvente şi zguduitoare, iar trendurile sociale de acolo sunt alarmante; în carte s-a acordat foarte puţin spaţiu analizei situaţiei din Africa, Asia, America Latină.

În al doilea rând, Pinker a fost criticat de Gray pentru miza mare pe care o acordă conceptelor idealiste de pacificare a umanităţii, deoarece, aşa cum s-a demonstrat de nenumărate ori, ceea ce are drept ţintă raţionalul oamenilor lasă neinfluenţabil iraţionalul lor, iar pornirile violente anume în sfera iraţionalului, în inconştient îşi au lăcaşul. Ideile rasiste s-au dovedit a fi deosebit de rezistente şi contagioase, în ciuda eforturilor de a le reprima pe care raţională; de regulă, instinctele sfidează raţionalul, şi mai rar se întâmplă invers.

Mai mult, Pinker este criticat şi pentru faptul că se contrazice pe sine însuşi – darwinist convins, care în celelalte cărţi ale sale a demonstrat în mod elocvent esenţa evolutivă a naturii umane, limitele şi caracterul predeterminat al gândirii omeneşti, dependenţa noastră de instincte şi programe comportamentale înăscute, el ajunge acum, probabil sub imboldul unor demersuri personale de ordin moral şi de datorie de om al ştiinţei, să supraaprecieze influenţa progesului umanist şi al civilizării asupra conservatismului evoluţionist al gândirii şi al comportamentului uman.

John N. Gray revine, cu un vast articol critic în 2015, pe un fundal geopolitic mondial mult mai potrivnic ideilor lui Pinker. Gray îl acuză pe Pinker de manipulare prin omisiune, de eronata interpretare a datelor statistice și de wishful thinking (dorința de a vedea o lume mai bună, în ciuda evidențelor).

Profesorul de ştiinţe politice Bradley Thayer, de la Utah State University, este în linii mari de acord cu datele statistice prezentate de Pinker, însă are la rândul său un şir de obiecţii faţă de concluziile generale ale lucrării. Faptul că drept exemplu a fost prezentat Occidentul nu e relevant, deoarece în restul lumii valorile toleranţei nu sunt nici pe departe atât de acceptate. Societăţile din Occident ele însele nu sunt foarte sigure, odată ce „demonii lăuntrici” ai oamenilor sunt doar temperaţi, însă niciodată eradicaţi cu desăvârşire. Orice schimbare a condiţiilor de viaţă poate provoca escaladarea egoismului şi a xenofobiei în oameni.

Thayer subliniază rolul important care le revine liderilor politici, care sunt chiar mai dominaţi de „demonii lăuntrici” comparativ cu majoritatea populaţiei; de regulă, la o carieră politică râvnesc oamenii cu caracter asertiv, egoişti şi dornici să domine. Ei se angajează în competiţii şi lupte pentru putere, care îi pot corupe spiritual şi le formează un stil comportamental combativ, le trezeşte setea de afirmare cu orice preţ, motivându-i să apeleze la emoţiile mulţimii şi să se implice în acţiuni ce pot destabiliza liniştea socială. Nici în democraţii nu poate fi exclusă ascensiunea politică a unor astfel de politicieni. Competiţia între lideri poate fi extrapolată la nivel de competiţie între marile puteri ale lumii, la lupta pentru sferele de influenţă.

În concluzie, afirmă Thayer, legităţile competiţiei naţionale şi internaţionale lasă puţine şanse afirmării „îngerilor mai buni ai naturii umane”, deoarece creează contexte care stimulează combativitatea din oameni, nu păşnicia. Pacea din ultimele decenii este un epifenomen, datorat unei constelaţii de idei şi forţe politice care au marcat procesele sociale din Occident, însă trebuie să fim pesimişti privind durabilitatea acestei păci; odată cu schimbarea balanţelor de forţă în plan mondial, „demonii” naturii umane vor surclasa influenţa „îngerilor” noştri lăuntrici.

Steven Pinker acordă un mare rol mediului de viaţă în reducerea violenţelor. E adevărat că există o influenţă importantă în această privinţă şi un mediu de viaţă confortabil predispune la un comportament mai temperat. Dar mediul are totuşi atât de multe variabile, încât în timp ce unii factori reduc nivelul de agresivitate, alţii îl sporesc. De exemplu, condiţiile economiei de piaţă, care stimulează competiţia şi rivalitatea, nu sunt oare propice cultivării spiritului combativ şi, ca derivată, a celui agresiv? Dacă natura instinctuală a oamenilor este imuabilă, miza pe rolul mediului şi a pacifismului cultivat de instituţiile sociale nu este solidă. Şi mediul, şi instituţiile sociale pot stimula, indirect, caracterul violent al indivizilor.

Chiar şi în ţările înalt dezvoltate economic şi stabile social, înclinaţia originară a indivizilor spre violenţă sau conflict găseşte contexte de manifestare şi se face resimţită; iar în unele aspecte se înregistrează o sporire a acestor înclinaţii. Un studiu sociologic, din 2011, arată că în SUA circa 30% dintre toţi tinerii din această ţară care au împlinit 23 de ani au fost măcar o dată reţinuţi de poliţie, pentru încălcări mai grave decât, de exemplu, agresivitatea în trafic.

Ceea ce ar putea fi adăugat la cele menţionate este că, potrivit datelor statistice din 1965, doar 22% dintre tineri fuseseră arestaţi până la vârsta de 23 de ani. Deci, într-un interval de 45-50 de ani, în ciuda progresului socio-economic şi a măsurilor sporite de ordin justiţiar, numărul tinerilor delincvenţi nu scade, nici măcar nu se menţine la acelaşi nivel, ci creşte. Iar răspândirea ariilor suburbane mai sărace şi ghetto-izate va contribui la o creştere continuă şi primejdioasă a acestui trend.

În contextul trendurilor, voi menţiona şi observaţia cu privire la războaie pe care a făcut-o sociologul şi psihanalistul german Erich Fromm în cartea sa „Anatomia distructivităţii umane“ („The Anatomy of Human Destructiveness“); el a atras atenţia la trendul ascendent al numărului războaielor odată cu civilizarea omenirii. Astfel, potrivit statisticii elaborate de Fromm, incidenţa războaielor în epoca modernă a fost următoarea:

Anii Numărul războaielor
1480 – 1499  …/ 9
1500 – 1599 …/ 87
1600 – 1699 …/ 239
1700 – 1799 …/ 781
1800 – 1899 …/ 651
1900 – 1940 …/ 892

Cu toate neajunsurile metodologice pe care le implică o asemenea „sociologie a războaielor” (omisiuni în plan geografic şi istoriografic), este oricum evident că incidenţa războaielor odată cu progresul civilizaţiei a crescut, nu a scăzut.

Şi mai grăitor pare a fi graficul prezentat de cercetătorul american Peter Brecke (vezi imaginea de la începutul articolelui), care în 1999 a elaborat un studiu pentru Peace Science Society şi a arătat dinamica conflictelor armate în istoria ultimei jumătăţi de mileniu. Graficul conflictelor armate în lume, pe secole şi decade, din 1400 până în 2000, arată o creștere a incidenței acestora. Curios că cea mai paşnică perioadă în istoria modernă a omenirii a fost secolul XVIII, care a coincis în Europa cu Secolul Luminilor, iar din secolul XIX incidenţa conflictelor a început să crească dramatic.

Deci, sentimentul că în prezent trăim o perioadă de relativă reducere a numărului războaielor nu ar trebui să inspire prea mult optimism, deoarece poate că omenirea nu a devenit mai pașnică, ci pur şi simplu „a luat o pauză” în privinţa războaielor mari, iar ulterior se va declanşa într-o deflagraţie la fel de vastă şi nimicitoare ca şi cele din prima jumătate a secolului XX. Bear Braumoeller, profesor de ştinţe politice la Ohio State University, afirmă că trendul contemporan de relativ declin al numărului războaielor e mai curând un fel de “anomalie statistică” decât un fapt istoric.

Braumoeller a publicat în august 2013 un studiu desfăşurat drept replică la cartea lui Pinker. “Dispare oare războiul?” (“Is War Disappearing?”) întreabă autorul chiar în titlul studiului său şi argumentează că, în ciuda aşteptărilor pacifiste, în lume se înregistrează o creştere a gătinţei spre conflicte militare, nu o scădere (este propus termenul “warlikeness”, “gătinţă/dorinţă de război”).

Într-un interviu explicativ pe marginea studiului său, Braumoeller susţine că nu este corect să ne ghidăm după incidenţa războaielor cu adevărat mari (cum au fost cele două mondiale), în aprecierea situaţiei conflictuale în lume. Războaiele mari sunt un fenomen rar, ele se produc doar o dată – de două ori pe secol, şi dacă au trecut vreo 60-70 de ani de la ultimele războaie mari, acesta nu e un indiciu că s-a făcut paşnică lumea, deoarece continuă să se producă numeroase războaie mici, iar alte câteva războaie mari ar putea să se declanşeze într-un viitor nedeterminat. Ar trebui probabil să treacă vreo 150 de ani fără vreun război de proporţii, ca să avem certitudinea că omenirea s-a pacificat cu adevărat, declară Braumoeller.

Potrivit lui, faptul că în prezent se produc mai puţine războaie de talie globală nu se datorează naturii umane mai paşnice, ci instrumentelor internaţionale de menţinere a păcii. Multe ţări pur şi simplu se tem să se implice în conflicte din cauza pericolului de a provoca o ripostă cu arme nucleare (însă frica nu este o bază durabilă pentru pace). În al doilea rând, multe state nu-şi permit economic un război pe măsura standardelor militare contemporane. Iar atunci când vorbim despre scăderea procentuală a numărului victimelor violenţei, trebuie să luăm în calcul trendul demografic spectaculos din ultimul secol; statistic, astăzi mortalitatea de pe urma violenţelor rămâne în urma natalităţii generale pe glob.

Braumoeller susţine deci că un indicator mai obiectiv ar fi nu numărul procentual al victimelor de război, ci numărul conflictelor care s-au produs în ultimele secole şi decenii. El a analizat cifrele din baza de date a conflictelor militare internaţionale – Correlates of War, şi a constatat că de la sfârşitul secolului XVIII până în 2012 numărul conflictelor, cu excepţia anumitor fluctuaţii, a rămas constant. Ba chiar conflictele s-au multiplicat după 1914, din cauza destrămării imperiilor şi a luptelor pentru independenţă a diferitelor populaţii (după cum am remarcat şi în pasajele de mai sus).

Deci, potrivit lui Braumoeller, nu există un trend general al pacificării statelor în relaţiile reciproce, predispoziţia pentru conflicte militare e aceeaşi ca şi acum câteva secole, doar că deocamdată lipsesc resursele sau circumstanţele prielnice pentru războaie de anvergură. Şi dacă asemenea circumstanţe apar, dacă o schimbare climaterică sau vreun lider autoritar va stimula apariţia conflictelor, se vor dovedi oamenii a fi suficient de paşnici pentru a nu răspunde în mod violent provocărilor? Braumoeller ne aminteşte că în perioada Crizei Cubaneze, din 1962, numai graţie deciziei unui ofiţer superior de pe o submarină sovietică, Vasili Arkhipov, nu a fost declanşată o conflagraţie nucleară atotnimicitoare; atunci, contextul politic şi psihologic internaţional era deloc paşnic şi numai voinţa unui om a oprit dezastrul.

Şi astăzi, ca şi în anii 1960, unele conflicte potenţiale sunt ţinute în frâu doar din cauza fricii de a declanşa un război nuclear şi datorită voinţei unor oameni conştiincioşi. Dar putem oare vorbi despre o majoritate pacifistă şi neconflictuală în cele mai multe regiuni ale lumii? Pentru moment, probabilitatea declanşării unei conflagraţii mondiale este mai mică decât în secolele trecute, însă noi cu toţii înţelegem că pagubele provocate de un război global ar putea fi inestimabil mai mari; milioane de oameni pot fi spulberaţi în doar câteva minute.

Probabil una din cele mai consistente critici în adresa măsurătorilor lui Pinker a venit din partea lui Nassim Nicholas Taleb, un renumit statistician și eseist (autorul bestsellerului ”Lebăda Neagră”). Taleb se arată contrariat de modul amatoricesc în care Pinker interpretează datele statistice și îl acuză pe acesta din urmă că utilizează cifrele prea simplist, adaptându-le convingerilor sale. Potrivit lui Taleb, perioada de ”pace îndelungată” este o iluzie statistică, iar lumea este mai ”fragilă” decât ne închipuim.

Despre cât de amăgitoare poate fi actuala pace în lume ne vorbeşte şi Ian Morris, istoric şi arheolog la Stanford University. El face o paralelă istorică foarte relevantă. După înfrângerea lui Napoleon, în 1815, şi până la prima deflagraţie mondială din 1914, Marea Britanie a deţinut întâietatea militară şi financiară în lume. Puţine conflicte puteau avea loc fără consimţământul acesteia şi lumea s-a aflat într-o relativă perioadă de pace în plan internaţional – aşa-numita Pax Britannica. Când puterea imperială a Marii Britanii a slăbit, lumea s-a dezlănţuit în numeroase războaie locale şi continentale.

Ulterior, în timpul Războiului Rece dintre URSS şi SUA, dar mai ales după 1989, partea leului în deţinerea influenţei asupra proceselor internaţionale i-a revenit Statelor Unite ale Americii. În ultimele, SUA a impus un fel de Pax Americana în plan global, dar pe mult timp oare? Ce se va întâmpla când regiunile lumii vor obţine iarăşi “libertatea” de a se război conform propriilor interese? Se va repeta istoria anului 1914?

Paralele cu anul 1914 au făcut şi alţi cercetători. Secolul XX începuse pe fundalul unui optimism nemărginit privind puterea raţiunii şi progresului. La situaţia anului 1912, Europa avea în spate patru decenii de pace; războiul greco-turc din 1897 durase doar 30 de zile; frecvenţa războaielor civile scăzuse cu 50%; liderii europeni aveau convingerea deplină că orice dispută poate fi soluţionată pe calea amiabilă a dialogului. În ciuda acelei conjuncturi favorabile, prima deflagraţie mondială nu a întârziat să apară chiar în interiorul continentului european. Acel exemplu vorbeşte despre cât de rapid factorii de natură externă, culturali, politici sau sociali, pot induce o stare de animozitate între naţiuni.

Istoricul Margaret MacMillan, de la University of Cambridge avertizează la rândul ei că realitatea de astăzi aminteşte de atmosfera politică dinainte de prima conflagraţie mondială, numai că diferă focarul geopolitic. Atunci o scânteie (un asasinat) a explodat Balcanii, în prezent un act terorist deosebit de provocator sau un alt incident grav poate provoca o “explozie” în Orientul Mijlociu. Există şi alte asemănări cu 1914; ca şi atunci, astăzi se redeşteaptă forţele naţionaliste, se înregistrează un transfer de putere de la un pol politic la altul (de la SUA la China/Rusia). Şi, la fel ca şi atunci, omenirea îşi închipuie că progresul civilizaţiei şi pacea au pus pentru totdeauna capăt războaielor de anvergură; “ne legănăm într-o falsă iluzie a siguranţei”.

Ceea ce s-a întâmplat în primăvara anului 2014 în Ucraina s-a potrivit ca o mănuşă pe predicţiile privind fragilitatea păcii în plan global. Omuciderile de pe Euromaidan, luptele armate şi vărsările de sânge din estul Ucrainei, preluarea Crimeei de către Rusia, criza diplomatică acută pe axa Moscova-UE-Washington, toate aceste evenimente neaşteptat de dramatice şi intense în amplitudinea lor, au îngrozit atât de mult Europa, dar şi lumea întreagă, încât până şi cei mai optimişti pacifişti au început să analizeze la modul serios probabilitatea declanşării unei conflagraţii continentale de anvergură. Să adăugăm aici şi conflictul armat israeliano-palestinian, haosul din Siria, redeşteptarea animozităţilor armeano-azere (din Nagorno Karabakh), tensiunile din estul asiatic şi tabloul va căpăta nuanţe îngrijorătoare.

În acea perioadă, numeroase voci, tot felul de experţi, politologi şi lideri politici, au descoperit subit că pacea şi stabilitatea sunt precare ca niciodată, iar termenul “al Treilea Război Mondial” era rostit aproape la fel de des ca în timpul crizei cubaneze din 1962. “Da, s-ar putea întâmpla din nou” (“Yes, It Could Happen Again”), afirma titlul unui articol din revista “Atlantic”, semnat de editorialistul Roger Cohen. El, ca şi alţi analişti, face paralele cu anul 1914 şi constată pe bună dreptată, chiar la începutul articolului său, că “pesimismul este o prismă utilă pentru a privi relaţiile dintre state”; iar în contextul evenimentelor sângeroase care au început să se producă în mod neaşteptat pe glob “idealismul este irelevant”.

Cert este că începând cu 2014 gradul înalt de insecuritate în lume a devenit vizibil. A devenit vizibilă și forfota militară ale marilor puteri și ale sateliților lor. Discret, în surdină sau fățiș, diverse guverne anunță că se pregătesc pentru un eventual război. Șeful statului major general al armatei ruse, Valery Gerasimov, declarase încă la începutul anului 2013 că Rusia ia în considerare declanșarea unui război de anvergură și trebuie să fie gata să-i facă față.

Iar jurnalistul și expertul militar rus Pavel Felgenhauer a afirmat tranșant că un război global s-ar putea începe către anul 2025, posibil sub forma unei serii de conflicte armate care vor izbunci în diferite regiuni. Lumea va începe să se lupte pentru resurse, la modul serios.

E adevărat că ar trebui să se adeverească mai multe ipoteze şi să se alinieze mai multe circumstanţe pentru ca o conflagraţie mondială să se producă, dar, cum s-a exprimat specialistul francez în geopolitică, Pierre Verluise, “după două Războaie Mondiale, nu este nevoie să fii un geniu să ştii că într-o zi va fi un Al Treilea Război Mondial”.

Între timp, agenția informațională Bloomberg a publicat un raport cu o denumire cât se poate de sugestivă: ”Un Ghid Pesimist prin Lume în 2015” (”A Pessimist’s Guide to the World in 2015”), în care prezintă o listă a celor mai proaste scenarii care se pot realiza în diferite regiuni ale lumii în 2015. Evident că în domeniul geopoliticii lucrurile devin din ce în ce mai puțin predictibile, mai ales după insidiosul an 2014.

Unele scenarii se înfăptuiesc, altele nu, dar contează altceva – contează schimbarea de optică și de atitudine. De acum înainte, lumea iarăși este privită în culori pesimiste, Occidentul iarăși a început să trăiască cu frica declanșării unui război, iar turbulențele sociale și conflictele etno-rasiale nu mai contenesc în unele țări africane și asiatice. În pragul când se părea că a devenit mai pașnică, lumea a luat-o din nou razna.

În lumina acestor consideraţiuni despre nesiguranţa convieţuirii paşnice naţionale şi internaţionale, încă înainte de conflictele armate din 2014, Steven Pinker a fost nevoit să răspundă la următoare întrebare-aluzie: “Aţi auzit vreodată istoria despre curcanul care, în ajunul Zilei Recunoştinţei, a remarcat că este norocos să trăiască o extraordinară perioadă de pace de tocmai 364 de zile între curcani şi fermieri”?

Ironia întrebării este evidentă, odată ce, înţelegem deja, chiar a doua zi “pacea” s-a încheiat şi curcanul a fost sacrificat. Lui Pinker i s-a amintit şi despre cazul jurnalistului şi politicianului englez Norman Angell, care a declarat în 1909 că era războaielor s-a încheiat, ele sunt parte a muzeului istoriei, fiindcă nu sunt convenabile din punct de vedere economic; nu mai mult decât peste cinci ani de la aceste “prognoze” neinspirate a început cel dintâi Război Mondial.

Într-un articol dedicat răspunsurilor la criticile în adresa sa, răspunzând la aceste întrebări, Pinker a făcut următoarele precizări: “Eu nu am prezis că războaie de anvergură nu se vor mai produce vreodată în viitor, doar am observat că ele nu s-au produs în trecutul recent, fenomen ce trebuie explicat. (…) În ceea ce priveşte probabilitatea ca violenţa să sporească în viitor, desigur că se poate întâmpla aşa ceva. Argumentul meu nu e că ascensiunea violenţei în viitor este imposibilă, ci că s-a produs o diminuare a violenţei în trecut”.

Într-un alt articol, publicat în 2013, Pinker face anumite precizări şi privind evoluţia naturii umane; el recunoaşte că oamenii sunt echipaţi cu un set de predispoziţii înnăscute spre ură, răzbunare, dominare şi violenţă, care nu pot fi şterse din geneticul nostru pe parcursul a câteva generaţii paşnice doar. Dar pe lângă predispoziţia spre violenţă, omul posedă şi înclinaţii native spre empatie, altruism, cooperare şi afecţiune; avem şi suficientă raţiune care să ne permită să evaluăm cauzele şi consecinţele acţiunilor noastre. Manifestarea unor sau altor predispoziţii este într-o măsură considerabilă facultativă, adică depinde de condiţiile de trai ale indivizilor. Într-un mediu de exploatare, dominare, răzbunare, impregnate de o ideologie fundamentalistă, indivizii se vor manifesta violent; într-un mediu protejat, stabil şi asigurat, oamenii nu vor avea motive şi contexte încurajatoare pentru agresiune.

Acum, accentuează Pinker, dacă reacţiile noastre native sunt senzitive la circumstanţe, este important să avem grijă să creăm şi să menţinem condiţii de viaţă care duc la manifestarea empatiei şi a cooperării şi să le evităm pe cele care duc la apariţia răspunsului violent. Pinker utilizează următoarea analogie: noi ne naştem cu o frică înnăscută faţă de şerpi, dar această reacţie de frică poate să nu se manifeste niciodată, dacă nu vom vedea un şarpe. Cam aşa e şi cu stimulii care declanşează agresivitatea: în lipsa lor, vor fi mai puţine acte de agresiune. Iar ceea ce ne poate ajuta în modelarea unui mediu de viaţă stabil, non-conflictual şi paşnic este raţiunea, putere gândirii, care va găsi în cele din urmă soluţii pentru eradicarea violenţei din societatea umană şi a războaielor dintre societăţi.

În faţa tuturor acestor specificări de rigoare, nu avem ce să-i reproşăm lui Pinker. Tezele şi aspiraţiile lui sunt perfect pertinente şi logice. Graţie raţiunii noastre, noi, într-adevăr, putem construi societăţi durabile şi prospere, putem asigura comportamentul paşnic al unui număr imens de indivizi, pe un termen îndelungat şi pe un teritoriu vast. Marea noastră problemă însă e că noi nu putem asigura păşnicia tuturor indivizilor, a tuturor societăţilor, şi cel mai important, nu putem controla evoluţia condiţiilor de viaţă pe întreg globul pământesc.

Or, e suficient ca într-o societate să existe o masă critică de oameni exagerat de agresivi, e suficient să apară un singur lider războinic deosebit de carismatic, e suficient ca unele dintre ţările vecine să se manifeste militarist, e suficient, în cele din urmă, să se schimbe brusc condiţiile climaterice, că toată construcţia pacifistă, pe care noi pe cale raţională şi cu grijă am înălţat-o vreme de decenii, să se risipească precum un castel de nisip. În natura noastră umană, furia este mai puternică decât empatia, și până și astăzi în istoria lumii, la nivel global, există mai mult amar decât dulceață.

Însă, în ciuda acestor riscuri evidente, Pinker, după cum vom vedea, se simte obligat să își mențină poziția odată asumată. Într-un articol mai recent din revista Slate, Steven Pinker cu un oarecare sarcasm ne sugerează că nu ar trebui să atragem prea multă atenție asupra titlurilor de știri cu privire la violența și războaiele de pe glob: ”Știrile sunt despre lucrurile care se întâmplă, nu despre lucrurile care nu se întâmplă. Noi niciodată nu vedem un reporter spunând în fața camerei de filmat „Iată-ne aici, într-o țară în care niciun război nu re loc”, sau un oraș care nu a fost bombardat, sau o școală în care nu s-a împușcat. Atâta timp cât violența nu a dispărut din lume, vor exista întotdeauna suficiente incidente pentru a umple știrile de seară”, afirmă Pinker. ”Lumea nu se destramă”, afirmă el, și, din nou, vine cu o suită de date statistice despre declinul violenței în diverse societăți.

Bineînțeles, lumea nu se va destrăma. Niciodată așa ceva nu i s-a întâmplat. Nici chiar în cele mai întunecate vremuri. Dar violența în toată amploarea ei totuși nu a dispărut, și nici nu are cum să dispară. Premisele pentru o lume violentă sunt mai grăitoare și mai convingătoare decât statisticile de moment. Și e mai înțelept să fim îngrijorați cu privire la turbulențele din prezent și din viitor, decât să ne legănăm în iluzii. Lumea demult n-a fost în pragul unor provocări climatice și a unor cutremure economice și geopolitce atât de năpraznice ca acum. Suntem o specie furioasă și agresivă și, din păcate, aceste trăsături ale firii noastre ar putea învinge ”îngerii mai buni” ai naturii noastre.

În februarie 2015, răspunzând la întrebarea ce trăsătură umană şi-ar dori să schimbe şi ce trăsătură ar trebui cultivată, ilustrul astrofizician britanic Stephen Hawking a punctat: ”Trăsătura umană pe care mi-aş dori să o corectez este agresivitatea”. ”Probabil că a reprezentat un avantaj în perioada oamenilor cavernelor pentru a avea mai multă mâncare, mai mult teritoriu sau un partener, însă acum ameninţă să ne distrugă pe toţi”, a precizat fizicianul. Dorința lui este ca agresivitatea să fie înlocuită de empatie, care să creeze o stare de pace şi iubire la scara întregului glob; deși este sceptic în realizarea acestui vis. În schimb, propune altul: poate doar prin colonizarea altor spații, a altor planete, omenirea va reuși să evite dispariția prin distrugere totală pe Pământ și-și va deschide noi perspective; colonizarea altor spații reprezintă salvarea omenirii, consideră Hawkins. Frumoasă viziune, la care ar trebui totuși de adăugat că oamenii nu vor lăsa agresivitatea pe Pământ, ci o vor lua cu ei, în spațiu…

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Comments

  • Un articol foarte complex, puternic rationalizat, care iti apasa creierul.

  • @Danon_40 spune:

    Multumesc pentru articol, studiat si interesant. Exista totusi o difetenta mare intre Pinker si criticii lui (inclusiv autorul articolului): Pinker se bazeaza pe date, pe cifre, pe tendinte statistice (nu neaparat calculate de el). Ceilalti sunt „armchair philosophers” care isi dau cu parerea extrapoland de la anecdote. In plus, numarul de sofisme si dovezi de neintelegere a diferentei intre corelatie si cauzalitate sunt numerose. Hai sa luam un exemplu:

    „Ceea ce ar putea fi adăugat la cele menţionate este că, potrivit datelor statistice din 1965, doar 22% dintre tineri fuseseră arestaţi până la vârsta de 23 de ani. Deci, într-un interval de 45-50 de ani, în ciuda progresului socio-economic şi a măsurilor sporite de ordin justiţiar, numărul tinerilor delincvenţi nu scade, nici măcar nu se menţine la acelaşi nivel, ci creşte”.

    Fals. Sunt multe aulte cauze posibile (si dovedite). Una este ca sunt mult mai multe infractiuni care te pot duce la arest. In ’65 de exemplu, insultele rasiste, sexiste, „atentia excesiva” acordata sexului opus, condusul sub influenta si bataile in baruri nu te duceau la inchisoare. A doua cauza: cresterea enorma a numarului de poltisti. Cifrele pot fi torturate in a spune orice vrei, dar unii se mai si prind. Cifrele astea arata dimpotriva ca toleranta pentru comportament agresiv a scazut. E ca si cand ai spune ca pompierii sunt vinovati de incendii fiindca vezi mereu masini de pompieri la locul incendiilor.

    Pe urma si cifrele alea amuzante cu „numarul de conflicte”. Nu conteaza marimea lor, nu conteaza marimea esantionului (populatiei). E ca si cand ai spune ca temperatura dinntr-un vas a crescut fiindca energia totala a moleculelor a crescut. Uitand sa amintesti ca ai adaugat apa, deci numarul moleculelor a crescut, si ai descoprit sub-molecule cu energia lor, initial necalculata.

    Raman doua caveaturi reale, ambele conjuncturale. Unul este schimbarea regulilor jocului (schimbari climatice, declin al resurselor naturale). Al doilea „the black swan”, evenimentul neprevazut si de mare amploare – povestea curcanului, anecdota data de fapt de Nassim Taleb in „Black swan”. Desigur, pe termen lung civilizatia va ramane fara resurse si se va autodistruge. Asta nu inseamna ca Pinker poate fi contrazis cand spune „tendinta in ultimele mii de ani este la scaderea violentei”.

    Salutari.

  • […] Steven Pinker s-a înșelat. Omenirea nu devine mai pașnică. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *