Strategiile identitare ale sovieticilor

„Uniunea de nezdruncinat a republicilor libere
Pe veci a fost creată de Rusia Măreaţă”
(primele strofe din Imnul Uniunii Sovietice)

Secolul XX ne-a oferit tulburătorul exemplu al Uniuni Sovietice, un enorm stat-imperiu, multinaţional, al cărui soartă, din punct de vedere al etologiei sociale, putea fi prognozată din start – destrămarea inevitabilă. URSS şi-a menţinut totuşi timp de şapte decenii consistenţa şi statutul, bazându-se pe un set de strategii propagandistice, de îndoctrinare şi de mobilizare eficiente. Bolşevicii au aplicat de la bun început un set de strategii eficiente, dintre care, principiul „dezbină şi condu”, precum şi construcţia opoziţiei „noi” vs „ei” în cadrul populaţiilor supuse îndoctrinării şi sovietizării au fost de un mare impact. Ei au reuşit să unifice şi să mobilizeze păturile sărace, proletariatul – „noi”, identificând şi indicându-i duşmanul comun, burghezia – „ei”. Efectul a fost remarcabil, fiind exploatate furia şi frustrările resimţite de masele populare sărăcite în raport cu clasa dominatoare. Deci iniţial s-a pus accentul pe diferenţele de clasă, nu pe cele identitare în confruntarea dintre grupuri, pentru a submina parţial impactul factorului etnic. Ideologii URSS însă înţelegeau că după consumarea luptei de clasă, la popoarele supuse sovietizării se vor reactiva reflexele apartenenţei etnice şi vor apărea mişcări de revendicare a independenţei naţionale de sub dominaţia rusească.

Iosif Stalin a fost deosebit de bine iniţiat în problematica relaţiilor naţionale şi a ştiut să prevadă eventualele pericole asupra URSS ce vin din partea revendicărilor identitare ale ţărilor naţionale transformate în republicii sovietice. În opinia lui Stalin: „Nu trebuie să-i subapreciem pe naţionalişti. Dacă le vom permite să acţioneze nepedepsit, ei ne vor aduce multe neplăceri. Iată de ce ei trebuie ţinuţi în frâu de fier, să nu le permitem să sape sub unitatea Uniunii Sovietice” [Стариков, 2011, p. 221]. Din aceste considerente, liderii sovietici au aplicat în mod sistematic procedee de asimilare forţată, utilizând armata şi represaliile, până când prima şi cea mai serioasă barieră – manifestarea „instinctului etnic al naţiunii” – a fost depăşită; cu greu şi cu multe vărsări de sânge. Un procedeu deosebit de brutal practicat în primele decenii de formare a Uniunii Sovietice au fost represaliile etnice şi deportările în masă, ca mijloc de intimidare şi dezrădăcinare a populaţiilor conservative şi reacţionare faţă de ideile omogenizării, colectivizării şi internaţionalismului impuse de bolşevici. Potrivit cercetătorului din Federaţia Rusă Ismail Aliev, autorul monografiei „Represaliile etnice” („Этнические репрессии”), în cadrul URSS au fost supuse represaliilor sub formă de deportare parţială sau totală 51 de etnii. Numai în perioada anilor 1941-1944 au fost deportaţi după criteriul etnic peste 1,6 milioane de oameni [Алиев, 2008, p. 11].

În paralel cu înăbuşirea oricăror revendicări etno-naţionale pe teritoriile anexate, s-a lucrat încontinuu şi asupra construcţiei unei noi „supraidentităţi”, care să eclipseze şi să înlocuiască parţial expresia identităţilor originare. Ideologii URSS au intuit importanţa elaborării şi selectării unui şir de parametri în baza cărora ar fi posibilă crearea unei „supraidentităţi” naţionale, inducerea impresiei de asemănare între etnii, cultivarea „prieteniei popoarelor”. Astfel, într-un mod asemănător intenţiilor naziste de a crea „omul arian pur”, în URSS s-a urmărit ideea creării „omului nou”, a „omului sovietic”. Pentru formarea unei „supraidentităţi”, ideologii sovietici au utilizat inclusiv procedeul recategorizării, care presupune diminuarea prejudecăţilor etnice prin retrasarea graniţei identitare între grupuri. Altfel zis, se elimina frontiera simbolică in-group/out-group prin punerea în evidenţă şi activarea unei apartenenţe supraordonate a membrilor grupurilor particulare [Gavreliuc, 2006, p. 97].

De exemplu, echipa URSS de fotbal fusese formată din reprezentanţi ai mai multor republici sovietice, toate etniile identificând respectiva echipă drept reprezentantul lor, faţă de care dezvoltau un ataşament psihologic. S-a pus mare preţ pe crearea markerilor simboli identitari comuni: limba rusă ca limbă de circulaţie între popoarele conlocuitoare, stema statului, imnul, steagul ş.a. Cultura, ştiinţa şi arta au fost subordonate scopului de îndoctrinare a noilor generaţii în spiritul patriotismului faţă de URSS. Cei care s-au născut şi au fost cultivaţi în mediul sovietic, au fost adânc marcaţi de influenţa acestor tehnici de şlefuire a identităţii. S-a procedat în conformitate cu modelul de îndoctrinare sugerat de Vladimir Ilici Lenin: „Daţi-mi un copil de opt ani şi vă garantez că va fi bolşevic toată viaţa”. Repercusiunile acestor experimente se resimt până în prezent la generaţiile care au trăit acele vremuri, şi la foştii cetăţeni sovietici, şi la locuitorii altor ţări din Blocul Socialist. Aşa cum explică cercetătoarea română Lavinia Betea, „clişeele, mentalităţile, stereotipurile şi reprezentările sociale datorate ideologiei comuniste continuă să fiinţeze, adesea fără ca oamenii să-şi dea seama” [Betea, 2001, pag. 33].

Se pare că rolul determinant, iar în unele privinţe decisiv în consolidarea Uniunii Sovietice l-a jucat cel de-al Doilea Război Mondial. Invazia fascistă a condiţionat mobilizarea aproape a tuturor popoarelor sovietizate pentru lupta comună împotriva unui duşman extern deosebit de rapace. Războiul a fost denumit Pentru Apărarea Patriei, pentru a consolida şi mai mult popoarele în jurul ideii că îşi apără un teritoriu care le aparţine, indiferent cât de departe de casă se întinde frontul luptei. Victoria Uniunii Sovietice în acel război a potolit spiritele rebele din interiorul imperiului. Germenii revandicărilor identitare ale minorităţilor etnice au fost înăbuşiţi, teritoriile desprinse au fost reîncorporate în URSS, iar mişcările naţionaliste fuseseră exterminate şi reprimate pentru o perioadă de patru decenii (însă niciodată eradicate definitiv).

Performanţa propagandei sovietice constă în faptul că a ştiut să valorifice foarte iscusit victoria repurtată de Uniunea Sovietică; s-a format un sentiment puternic de apartenenţă a popoarelor la aceeaşi dramă, la aceleaşi valori şi viziuni pentru viitor. Războiul a permis elaborarea unei memorii comune şi a markerilor culturali suplimentari. Or, cu cât mai mulţi markeri coincid la două sau mai multe grupuri/etnii, cu atât mai largi sunt parametrii în care ele se pot coaliza, cu atât e mai mare afilierea. Însă niciodată un marker cultural nu va putea surclasa prin impactul său psihologic puterea markerilor etnici primordiali. De aceea, odată cu slăbirea strânsorii autoritare la sfârşitul anilor 1980 şi deschiderea epocii „glasnost” (de relativă libertate informaţională), spiritele identitare din republicile sovietice au răbufnit. Despre cum a funcţionat factorul identitar în destrămarea Uniunii Sovietice voi vorbi în articolul următor.

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b0/Copyright.svg/110px-Copyright.svg.png Dorian Furtună, etolog.

Surse bibliografice:

1. Betea L. Psihologie politică: individ, lider, mulţime în regimul comunist. Polirom. Iaşi. 2001. 296 p.
2. Gavreliuc A. De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării de sine. Iaşi. Polirom. 2006. 268 p.
3. Алиев И.И. Этнические репрессии. Москва. «РадиоСофт». 2008. 472 с.
4. Стариков Н.В. Хаос и революции – оружие доллара. СПб. Питер. 2011. 336 с.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *