Teoria şi practica Războiului Rece: duşmanul la americani

 

„Prima victimă a unui război este adevărul”
(Hiram Johnson, senator american)

Strategia invocării unui duşman comun extern în scopul coalizării interne a fost utilizată deosebit de abil nu doar de către nazişti şi sovietici, ci şi peste ocean, de către americani. Primul duşman extern al americanilor a fost Marea Britanie, care fusese utilizată ca sperietoare încă mult timp după încheierea Războiului de Independenţă, din secolul XVIII. Să ne amintim că un război americano-britanic avusese loc şi în anii 1812-1814, în timpul căruia britanicii au reuşit să incendieze Washingtonul. Deci suspiciunile s-au păstrat vreme îndelungată.

Chiar şi anii 1930 existau cărţi elaborate de strategi şi experţi americani, în care erau prezentate posibile scenarii ale invaziei englezilor, pe trei fronturi: din Canada (dominion britanic), din Mexic (supus unei lovituri de stat), sau pe calea desantării din Marea Caraibelor. Datorită acestor fobii insuflate la nivel de întreaga populaţie, cetăţenii americani au fost convinşi să accepte investiţii enorm de mari în industria militară americană, care şi-a multiplicat potenţialul [1]. În deceniile care au urmat, au apărut alţi duşmani externi (inclusiv duşmani interni), aceştia au devenit mult mai periculoşi, iar guvernul a beneficiat de o susţinere şi mai mare din partea populaţiei.

Cercetătorul român Ştefan Borbély, în studiul său „Războiul imaginar”, face o investigaţie complexă a modului în care Statele Unite reuşesc să utilizeze stratagema identificării unui duşman întru mobilizarea cetăţenilor americani [Borbély, 2002]. Astfel, în 1919-1921 se inoculează în rândul americanilor o isterie anticomunistă, definită ca Spaima Roşie (Red Scare), care coincide cu valul tot mai mare de imigranţi din Europa de Est în primele două decenii ale secolului.

Mesaje şi îndemnuri precum “să epurăm naţiunea de străinii periculoşi” făceau trimitere la puritatea americanilor nativi (adică anglo-saxoni), exploatând reflexele xenofobe ale localnicilor. Autorul american Stanley Coben, care a studiat fenomenul, demonstrează că scopul intern al escaladării Spaimei Roşii a fost acela de a „pune capăt aparentei eroziuni a valorilor americane şi dezintegrării culturii americane” [Coben, 1991]; deci, prin invocarea unui duşman extern se urmărea „obiectivul de solidarizare şi disciplinare internă”.

În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Germania nazistă şi Japonia imperialistă au devenit duşmani de temut ai americanilor. Catastrofa militară de la Pearl Harbor, din decembrie 1941, a convins întreaga naţiune că pericolul pentru siguranţa SUA este unul iminent. Iarăşi au fost elaborate hărţi şi scenarii, unele dintre care prognozau invazia nazistă din diverse direcţii: din Brazilia, din Mexic şi chiar de pe teritoriul statului Alaska. Au fost imediat identificaţi „duşmanii interni”: milioane de descendenţii germani şi sute de mii de descendenţi japonezi din SUA, care au fost puşi sub suspiciunea de a fi membri ai „coloanei a cincea” duşmane, iar o parte considerabilă a acestora au fost strămutaţi într-un fel de lagăre de concentrare [2].

Trecând, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, prin faza de identificare a fasciştilor drept duşmani externi ai Statelor Unite (la modul concret a germanilor şi japonezilor), imediat după încheierea cu succes a războiului se revine la vechea „nălucă” – comuniştii şi, în particular, ruşii. În anii 1947-1957 a fost iarăşi reactivată Spaima Roşie, în cadrul unei campanii antisovietice, iniţiate de senatorul american Joseph McCarthy, care a înfierat politica externă a URSS şi a început o adevărată “vânătoare de vrăjitoare” în interiorul SUA, pentru a depista spionii şi adepţii comunismului, care ar fi reprezentat un pericol uriaş pentru securitatea şi integritatea Statelor Unite [3].

Au fost create filme propagandistice, precum „Coşmarul Roşu” („Red Nightmare”), realizat de Ministerul Apărării în 1962, în care este descris “coşmarul înrobirii comuniste a Americii”. Această propagandă avusese un impact însemnat asupra conştiinţei cetăţenilor americani şi contribuise la subordonarea lor intereselor guvernării. McCarthysmul a reprezentat modelul clasic de manipulare politică prin invocarea unui “duşman extern” (URSS), pentru a anihila “duşmanii interni” (disidenţii politici ai guvernării) [Рябов, 2005].

Scopul existenţei unui duşman extern era, aşa cum se exprimase în 1950 John Foster Dulles, viitorul secretar de stat al SUA, „reactivarea credinţei simple, comunitare şi solidaritatea patriotică a americanilor”, pe fundalul unei „Americi slăbite” spiritual. S-a utilizat, de către strategii americani, sintagma de „război imaginar”, care se fonda pe conceptul că „teama de un duşman extern este folosită pentru a trata conflictele existente în interior”, finalitatea politică şi psihologică a psihozei maselor datorate războiului imaginar fiind una internă, nu externă.

URSS a servit drept un inamic extern perfect pentru SUA; sovieticii reprezentau un bloc geopolitic monolit, foarte bine reliefat ideologic, cu valori diametral opuse celor proprii civilizaţiei capitaliste, cu o imagine pasibilă de a fi demonizată şi utilizată ca element periculos şi ameninţător pentru lumea occidentală. Pentru a înfăţişa inamicul sovietic, preşedinţii americani au descris URSS ca pe un stat ateist, fanatic, satanic, totalitarist, simbol al sălbăticiei, râvnitor să domine întreaga lume, în timp ce SUA, prin contrast, erau proiectate ca unicul pilon al civilizaţiei care are datoria să oprească ascensiunea comunismului [Ivie, 1984].

Mai mult, strategii americani încercau să acrediteze ideea că pericoul comunist trebuie să fie combătut „în bârlog”, pentru a preveni atacurile ucigătoare din partea URSS. Ghidaţi probabil de maxima latină „dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”, propagandiştii americani pregăteau populaţia pentru un eventual atac preventiv asupra URSS, în scopul anihilării potenţialului militar şi nuclear al sovieticilor (vezi în imaginea de mai jos o mostră a acestor exerciţii propagandistice) [4].

dusmanul la americani
Imagine: Coperta revistei americane „Collier’s”, din 27 octombrie 1951, dedicată pericolului sovietic; tilul copertei este „Prevenirea războiului pe care noi nu-l dorim”. Şi prezentarea unui scenariu de combatere şi cucerire a URSS (cu un steguleţ al forţelor de ocupaţie americane este marcată şi capitala URSS, Moscova).
Sursa: http://ttolk.ru/?p=12783

Criza cubaneză din 1962 a reprezentat apogeul pericolului emanat de duşmănia ideologică dintre SUA şi URSS, lumea fiind, de bună seamă, la marginea prăpastiei, existând riscuri reale de izbucnire a unui război nuclear atotnimicitor. Mai târziu, o retorică războinică a fost promovată îndeosebi de Ronald Reagan, care a condiţionat iarăşi o mobilizare civică a americanilor în plan intern şi sporirea ataşamentului faţă de conducerea politică a statului şi faţă de politicile socio-economice ale guvernului.

Isteria creată cu privire la pericolul extern oferea o justificare pentru diverse acţiuni secretizate pe interior, pentru subminarea forţelor politice disidente, pentru distragerea atenţiei de la unele probleme economice şi sociale dificil de rezolvat şi pentru mobilizarea în continuu a societăţii în atingerea unor scopuri grandioase, importante strategic pentru stat, cum ar fi cursa de înarmare, în detrimentul investiţiilor în tehnologiile civile [Frank, Melville, 1988]. În fond, graţie opoziţiei faţă de URSS, s-a format identitatea americană. Statele Unite şi-au găsit propria identitate statală şi şi-au definit rolul său de „misionar al democraţiei” în plan geopolitic [Sharp, 2000, p. 29, 73].

Războiul de azi, implicit cel imaginar, spune Borbély, e un pretext strategic pentru reorganizarea unor procese din interiorul unei anumite comunităţi. Şi în mod paradoxal vedem că extraordinara dezvoltare economică şi tehnologică a lumii de după cel de-al Doilea Război Mondial nu s-ar fi putut înfăptui fără psihoza beligeranţei continue întreţinute de dualismul Războiului Rece. Iar după încheierea oficială a Războiului Rece (1991), marile puteri – şi în primul rând Statele Unite – au căutat mereu forme beligerante de substitut (războiul din Golf, ofensiva armată împotriva Iugoslaviei) după logica Războiului Rece, iar apoi invadarea Afganistanului şi Irakului, în contextul doctrinei militare „Axa Răului”, anunţată de preşedintele G.W. Bush în 2001 [Borbély, 2002].

Cu adevărat, odată cu implozia URSS, surprinzătoare chiar şi pentru SUA, americanii s-au pomenit în situaţia când trebuiseră să identifice urgent alţi „duşmani”, pentru a menţine în tonus ordinea internă şi stabilitatea potenţialului lor militar. Este sugestivă în acest sens remarca lui Gheorghi Arbatov, director al Institutului de Studii Americane şi Canadiene de la Moscova, formator de agenţi KGB pentru activitate externă; acesta făcuse la sfârşitul anului 1991 o afirmaţie aparent paradoxală pentru secretarul de stat american James Baker: „V-am făcut cel mai mare rău cu putinţă. V-am lipsit de adversar” [Ungureanu, 2006, p. 132]. Cuvintele lui Arbatov dezvăluie cel puţin două adevăruri: importanţa pe care o dădeau existenţei „duşmanului” sovieticii înşişi şi rolul URSS ca „duşman extern” şi ca stabilizator intern pentru Statele Unite ale Americii. Să nu ne mire deci că odată minimizate riscurile pentru SUA care veneau din partea spaţiului ex-sovietic, americanii s-au concentrat pe identificarea şi modelarea propagandistică a imaginii de duşman în direcţia altor regiuni.

Într-un studiu privind politica externă a preşedintelui SUA, Bill Clinton, cercetătorul britanic Jason Edwards susţine că după încheierea Războiului Rece o primă preocupare a conducerii de vârf americane era să identifice adversari împotriva cărora să fie mobilizată forţa armată a Statelor Unite. Potrivit lui Edwards, Bill Clinton a fost nevoit să elaboreze un nou vocabular politic, pentru a defini noile pericole care ameninţă America şi pentru a justifica intervenţiile militare ale SUA în zone ale lumii până atunci neexploatate în retorica beligerantă americană. Una din tezele utilizate a fost invocarea caracterului sălbatic, barbar, dictatorial şi deci înapoiat al regimurilor din lumea a treia, care prezintă pericol pentru civilizaţia modernă. Practic, Clinton a inventat o nouă construcţie retorică a „duşmanului extern”, pentru a menţine starea generală de mobilizare a americanilor şi pentru a recanaliza surplusul de energie agresivă în afara graniţelor ţării, iar printre primele ţinte ale acţiunilor intervenţioniste ale americanilor au fost aşa ţări ca Haiti şi Somalia, urmate ulterior de state mai importante în plan regional, ca Irakul şi Iugoslavia [Edwards, 2008].

În prezent, alături de ţările din „axa răului” (Cuba, Libia, Afganistan, Irak, Iran, Siria), SUA cultivă subtil imaginea unui duşman şi mai periculos pe termen mediu şi lung – ţările din Asia de Est (Coreea de Nord, dar şi Republica Populară Chineză) [5]. În unele privinţe, propaganda americană anti-coreeană şi anti-chineză funcţionează după calapoadele propagandei anti-sovietice. Chiar şi unele filme artistice utilizate în anii 1980 ca instrumente propagandistice anti-URSS, cum ar fi ecranizarea „Răsăritul Roşu” („Red Dawn”), sunt astăzi relansate sub formă de remake, numai că proiecţia duşmanului este focusată pe China. Potrivit scenariului, armata chineză (în unele interpretări – armata coreeană) invadează teritoriul unei Americi slăbite economic, care însă găseşte suficient spirit de mobilizare patriotică pentru a combate duşmanul din Est. Scopul filmului, ca şi în cazul producţiei din perioada preşedintelui Ronald Reagan, este cultivarea la americani a unei stări paranoidale privind existenţa unui „duşman extern”, care să permită consolidarea şi mobilizarea continuă a naţiunii americane [6].

Asemenea comportament, cinic în esenţă, demonstrează totuşi o înţelepciune geopolitică, pentru că doar în condiţiile unei astfel de realităţi poate exista un stat creat pe straturi de eterogenitate şi cu pretenţii de superioritate. Or, aşa cum afirmă filosoful politic francez Andre Glucksmann: „SUA, în absenţa unui veritabil adversar istoric, vor fi idioţii Istoriei mondiale, armamentul lor inutil ar fi echivalentul perfect a ceea ce medicii numesc autoagresiunea sistemului imunitar”; şi asta fiindcă un sistem bine înarmat îşi produce propriii „viruşi” şi „se devorează singur” dacă nu are încotro îşi elibera energiile distructive [Glucksmann, 2007, p. 131, 141].

Respectiva metaforă medicală este pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de reuşită. Fiziologii cunosc că sistemul imun al organismului este programat genetic pentru a se opune agresiunilor din afară, iar dacă aceste agresiuni lipsesc, sistemul se autoatacă. Într-un mediu steril, când în organism nu există nicio infuzie de microbi, celulele-killer imunitare îşi direcţionează acţiunea distructivă spre celulele normale ale corpului. Pe aşa cale apar şi bolile autoimune, cum ar fi astmul şi maladiile inflamatorii [Olszak et al., 2012].

Anume prin funcţionarea acestui mecanism paradoxal este explicată creşterea explozivă de alergii la locuitorii megapolisurilor contemporane: pe fundalul micşorării radicale a microorganismelor pe care să le înfrunte, sistemul imun, nefiind îndeajuns solicitat, caută activ „duşmani” fictivi şi-i găseşte în polenul de flori, în colbul casnic ş.a.m.d. Sistemele complex organizate sunt conectate la lupta permanentă cu ceva, iar în cazul unui deficit de obiecte de direcţionare a agresivităţii, se creează situaţii cu caracter patogen [Назаретян, 2008, p. 16].

O paralelă între un organism complex şi o structură socială complexă nu este lipsită de raţionamente şi ar putea oferi temei pentru mai multe concluzii importante privind gestionarea eficientă a tensiunilor interne dintr-o societate. În contextul acestei metafore medicale, un fel de autodistrugere s-a întâmplat cu URSS, care a avut forţă armată şi agresivitate mocnindă, dar nu a avut în ultimii săi ani spre cine să o degajeze (odată ce Afganistanul nu fusese o ţintă „oportună”). Statele Unite sunt suficient de inteligente pentru a învăţa din aceste lecţii; duşmanul extern şi intervenţiile militare în afară nu sunt un moft, ci o necesitate, dictată de imperativul supravieţuirii ca imperiu.

 

© Dorian Furtună, etolog

Surse bibliografice:

1. Карты вторжения в США в 1935-42 гг.: агитпроп на службе ВПК // 09.10.2012 / http://ttolk.ru/?p=13624
2. Карты вторжения в США в 1935-42 гг.: агитпроп на службе ВПК // 09.10.2012 / http://ttolk.ru/?p=13624
3. Red Scare // http://en.wikipedia.org/wiki/Red_Scare
4. Карты вторжения в США в 1935-42 гг.: агитпроп на службе ВПК // 09.10.2012 / http://ttolk.ru/?p=13624
5. Who’s who in the ‘axis of evil’ // By Frank Gardner. BBC. 20 December, 2003 / http://news.bbc.co.uk/2/hi/1988810.stm
6. Red Dawn is being remade, but China ousts Russia as America’s new enemy // by Paul Harris. The Observer, Sunday 30 May 2010 / http://www.guardian.co.uk/world/2010/may/30/red-dawn-remake-china

• Borbély Ş. Războiul imaginar // Echinox. 2002. vol. 3. Editura Dacia. Cluj-Napoca. P. 138-154 / http://www.phantasma.ro/caiete/caiete/caiete3/15.html
• Coben S. A Study in Nativism: The American Red Scare of 1919-20. Irvington Publishers. 1991.
• Edwards J.A. Defining the Enemy for the Post-Cold War World: Bill Clinton’s Foreign Policy Discourse in Somalia and Haiti // International Journal of Communication. 2. 2008. P. 830-847.
• Frank J.D., Melville A.Y. The image of the enemy and the process of Change // In Anatolii Andreevich Gromyko and Martin E. Hellman (Eds.), „Breakthrough: Emerging new thinking”. Palo Alto, California: Beyond War Foundation. 1988. P. 201-211.
• Glucksmann A. Discursul urii. Bucureşti. Humanitas. 2007. 230 p.
• Ivie R.L. Speaking ‘common sense’ about the Soviet threat: Reagan’s rhetorical stance // The Western Journal of Speech Communication. 48. 1984. P. 39-50.
• Olszak T., An D., Zeissig S., Vera M.P., Richter J., Franke A., Glickman J.N., Siebert R., Baron R.M., Kasper D.L., Blumberg R.S. Microbial Exposure During Early Life Has Persistent Effects on Natural Killer T Cell Function // Science. 2012 Mar 22. P. 6-10.
• Sharp J.P. Condensing the Cold War: Reader’s digest and American identity. Minneapolis. 2000.
• Ungureanu T. Războiul timpurilor: declin occidental şi asediu Islamic. Bucureşti. Humanitas. 2006. P. 248.
• Назаретян А.П. Антропология насилия и культура самоорганизации: Очерки по эволюционно-исторической психологии. Изд. 2-е, испр. Издательство ЛКИ. Москва. 2008. 256 с.
• Рябов О.В. «Красный кошмар»: Репрезентации советской семьи в американском антикоммунизме периода «холодной войны» (1946-1963) // Семья: между насилием и толерантностью / Под ред. М.А. Литовской, О.В. Шабуровой. Екатеринбург: Изд-во Урал. ун-та, 2005. С. 287-310.

Comments

  • […] Teoria şi practica Războiului Rece: duşmanul la americani. […]

  • Ionut says:

    Razboiul rece a fost un razboi adevarat, crud si puternic cu influente majore asupra intregii omeniri.

  • vasile says:

    cand ai nevoie de coeziune, ca sa fii mai puetrnic, inventezi un dusman comun, creezi mituri etc. “mitul strainului” este cel inventat si aplicat cu succes la americani, prin care s-a marit si mentinut coeziunea prin “gasirea” unui dusman comun tuturor cetatenilor americani: comunismul. noi ii suntem m mai mici si tot nu reusim sa iesim la capat cu ungurii, de exemplu. apoi au incercat coeziunea cu mitul extraterestrilor, acum cu teroristii si vom vedea ce urmeaza. probabil religie si dictatura militara. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *