Manipulați de propriul creier. De la Liber Arbitru la Liber Cenzor

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

În lumea ştiinţei a existat vreme de decenii o polemică aprinsă privind aşa-numitul „liber arbitru” („free will”) – voinţa şi capacitatea omului de a-şi controla şi dirija dorinţele şi faptele. Însă în ultimii ani balanţa argumentelor pare să se încline în favoarea celor care susţin că oamenii sunt într-o mică măsură decidenţi conştienţi ai propriilor înclinaţii şi acţiuni. Aceste descoperiri recente despre natura umană vin în conflict cu închipuirea noastră despre noi înşine şi cu clişeele mentale cultivate vreme de milenii.

Am fost învăţaţi să credem că ne putem stăpâni în deplină măsură dorinţele şi putem lua decizii pe deplin raţionale. Religia iudeo-creştină, bunăoară, a insistat în mod aparte asupra ideii de „liber arbitru” şi a postulat în conceptele sale filosofice că fiecare om are puterea de a alege cum să procedeze, bine sau rău, să trăiască în păcat sau în cucernicie.

Numai că lucrurile nu sunt deloc atât de sigure. În realitate, avem iluzia unui control pe deplin raţional asupra propriilor motivaţii şi acţiuni; conceptul de „liber arbitru” e mai curând o impresie despre noi înşine decât o stare obiectivă. Iar studiile care certifică acest fapt dezolant sunt atât de numeroase, încât chiar şi prezentarea principalelor concluzii ar constitui o divagaţie mult prea vastă pentru această carte.

Voi menţiona doar, în particular, celebrul experiment condus de neurobiologul american Benjamin Libet, în 1983. Libet a monitorizat cu ajutorul encefalografului cum funcţionează creierul unui individ atunci când este rugat să reacţioneze printr-un gest anume (mişcarea închieturii mâinii) la apariţia unui stimul vizual. Ca urmare a unui set de experimentări, a fost înregistrată o activitate a creierului numită „potenţial de gătinţă” („readiness potential”), care apare cu aproximativ 300-350 de milisecunde înainte ca individul să ia o decizie conştientă privind acţiunile sale. Apoi, după conştientizarea acelei decizii, urmează alte 200 de milisecunde până la gesticularea sau acţiunea nemijlocită.

Cu alte cuvinte, conştientizarea de către noi a unei acţiuni apare abia peste 300-350 de milisecunde după ce creierul manifestă gătinţa de a acţiona. La unii indivizi, fereastra de timp pentru a conştientiza impulsul neuronal poate fi şi mai mare. Una dintre principalele concluzii ale acestei şi altor cercetări similare este că deciziile care par a fi conştiente sunt de fapt iniţiate mai devreme la nivel inconştient; noi interpretăm drept decizia noastră conştientă reacţiile „decise” anterior la nivel subliminal.

Așadar, numeroase fapte, bune sau rele, altruiste sau egoiste, pe care le comitem, sunt adeseori dictate de nişte predispoziţii genetice şi neuronale sau de diverse manipulări din exterior, decât de o atitudine pur raţională, obiectivă şi conştientă. Noi suntem conştienţi doar de o parte din deciziile creierului nostru, iar reacţiile spontane frecvent sunt incontrolabile.

Aceste realităţi l-au făcut pe ilustrul savant englez Francis Crick să declare despre conştiinţă că este „o oscilaţie de 40 de Hz” a neuronilor; tot el a formulat următoarea teză: „Tu, bucuriile şi tristeţile tale, amintirile şi ambiţiile tale, sensul tău de identitate şi de liber arbitru sunt, de fapt, nimic altceva decât un comportament al unui vast ansamblu de celule nervoase şi molecule asociate lor”.

O viziune asemănătoare are şi psihologul american Michael S. Gazzaniga, unul dintre liderii mondiali în neuroştiinţele cognitive. Creierul ia decizii bazate pe experienţa individului, reieşind din înclinaţii lăuntrice şi în afara controlului nostru conştient, consideră Gazzaniga. El apreciază „liberul arbitru” drept o iluzie şi susţine că renunţarea la această teză depăşită ne va ajuta să ne adaptăm mai bine la lumea în care trăim, la fel cum renunţarea la teza că Pământul ar fi plat ne-a ajutat să înţelegem mai bine lumea din jur. „E timpul să trecem peste ideea de „liber arbitru” şi să mergem mai departe”, declară Gazzaniga sentenţios.

Totodată, psihologul afirmă că renunţarea la „liberul arbitru” nu ne scuteşte de responsabilitate pentru felul în care procedăm, fiindcă noi anume că avem înclinaţia nativă de a respecta şi urma regulile sociale ale comunităţii în care trăim. Se pare că Gazzaniga este prea optimist, totuși, în privința înclinațiilor noastre native.

La rândul său, Benjamin Libet, de asemenea, subliniase că alegerea conştientă, evident, nu este exclusă definitiv din comportamentul nostru, doar că ea funcţionează mai curând ca un cenzor decât ca un iniţiator al acţiunilor. Intenţia de a face un gest sau de a înfăptui o anumită acţiune apare la nivel inconştient, dar pe cale conştientă şi volitivă putem totuşi decide dacă vom da curs acelei acţiuni sau nu.

În loc de „liber arbitru” („free will”), avem un „liber cenzor” („free won’t”). Problema e că nu toţi indivizii umani sunt capabili să-şi controleze în egală măsură impulsurile şi intenţiile inconştiente. Or, agresivitatea este tocmai un asemenea gen de comportament, dificil de stăpânit.

Specia umană este dotată cu un set de mecanisme neurofiziologice care favorizează manifestarea comportamentului agresiv, ceea ce face atât de dificil controlul raţional, conştient al impulsurilor agresivităţii. Autocontrolul este într-o foarte mare măsură influenţat de factorul genetic (al cărui impact însumat poate fi de 50%-90%), iar însemnătatea educaţiei parentale este în unele cazuri de-a dreptul neglijabilă; numeroase studii certifică acest fapt.

Există stimuli şi stări externe sau interne care provoacă în mod inconştent declanşarea unor reacţii instinctuale, greu de anticipat şi controlat. Etologul olandez Nico Tinbergen, laureat al Premiului Nobel (1973), referindu-se la multiplicitatea factorilor subliminali care determină agresivitatea umană, remarcase încă acum o jumătate de secol discrepanţa dintre controlul conştientului şi controlul inconştientului la nivel de structuri cerebrale asupra comportamentului agresiv:

„S-ar putea spune că cortexul nostru şi trunchiul cerebral („motivaţiile” şi „instinctele” noastre) sunt în conflict. Împreună [aceste structuri – n.n.] au creat un mediu social care contribuie nu atât la supravieţuirea noastră, cât la opusul acesteia. Creierul este serios ameninţat de un inamic pe care el însuşi l-a produs. Acesta este inamicul său lăuntric”.

Iar cercetătorul român Bogdan Ficeac, autorul unei monografii despre agresivitatea umană, intitulată sugestiv De ce se ucid oamenii”, referindu-se la implicaţiile genetice şi neurofiziologice în geneza agresiunii, face următoarea remarcă: „Omul este perfect echipat neurobiologic pentru exercitarea comportamentului agresiv. Faptul că emoţiile sale sunt mult mai complexe decât cele ale animalelor, prin încărcătura conştientă şi de natură social-culturală a majorităţii stărilor afective şi motivaţionale, se traduce în adăugarea la stimuli externi, obiectivi, de pericol iminent, a unei întregi game de stimuli subiectivi, ce pot declanşa actele agresive…”.

Autorul face în formularea de mai sus o precizare importantă privind firea umană, care este un produs atât natural, cât şi cultural, deci e susceptibilă faţă de factorii psihologici, e dependentă într-o măsură considerabilă de universul emoţional şi sentimental intern, dar şi de stările afective şi depresive care pot induce fie reacţii de simpatie, fie un comportament agresiv spontan.

Ca urmare a celor înşiruite mai sus, reiese că în instanţa de judecată ar trebui luaţi în considerare (într-o măsură mult mai mare decât până acum) şi o multitudine de factori interni şi externi care au motivat o persoană sănătoasă psihic să comită o infracţiune, implicit o omucidere (vezi și „Creierul ca probă în justiție”). Ar trebui evaluat impactul acestor factori asupra psihicului individului, pentru a stabili cât de conştientizate au fost acţiunile acestuia, dacă există vreo cauză neurofiziologică obiectivă care a dus la pierderea autocontrolului.

Cu alte cuvinte, metaforic vorbind, nu doar creierul criminal urmează să fie prezentat ca „probă” în justiţie, ci şi creierul oamenilor obişnuiţi, care au comis o crimă violentă; dacă primii au o predispoziţie neurofiziologică spre delincvenţă, cei din urmă pot fi victime ale unor circumstanţe care le-au afectat pe moment discernământul. În practica judiciară există numeroase exemple când au fost scutiţi de pedeapsă oameni în cazul cărora a fost demonstrată inconştienţa lor în timpul comiterii faptei.

Elocvent este exemplul unui bărbat care şi-a strangulat soţia în somn, în timpul unui vis de coşmar în care i să părea că luptă cu un intrus. Apărarea a reuşit să demonstreze că bărbatul suferea de tulburarea de somn numită „pavor nocturnes” (sau „teroarea nocturnă”, „night terror”), întâlnită la 1% dintre maturi şi la 6% dintre copii. Individul care suferă de o asemenea tulburare se poate ridica noaptea din pat, se comportă foarte agitat, nu este conştient de starea sa, poate agresa persoanele din preajmă, iar a doua zi dimineaţă nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat.

Un alt exemplu este al unui şofer de camion din Marea Britanie care, după o zi obositoare de muncă la volan, a lovit un automobil şi a provocat moartea a doi oameni. Apărarea a reuşit să convingă judecata că şoferul în timpul accidentului era în afara controlului conştiinţei sale şi conducea camionul pe bază de automatism.

În sfârşit, însuşi statutul hormonal al organismului poate fi apreciat drept factor atenuant în cazul comiterii unor crime. Bunăoară, sindromul premenstrual le induce unor femei o izbucnire de furie incontrolabilă, care poate degenera în acte de agresiune. Acest sindrom apare cu o săptămână înainte de ciclul menstrual, din cauza modificărilor hormonale, şi frecvent este însoţit de fluctuaţii ale dispoziţiei, iritabilitate, deficienţe de concentrare, anxietate, migrene, oboseală fizică şi nervoasă, insomnie etc.

Practic, femeile care suferă de acest sindrom pot fi caracterizate ca trăind o stare maladivă, pot reacţiona impulsiv şi aproape inconştient. Dacă femeile în cauză reuşesc să demonstreze că au comis o infracţiune sub imboldul furiei din perioada premenstruală, sentinţa judecăţii ar putea fi mult mai indulgentă faţă de ele. Cel puţin în Marea Britanie există asemenea precedente.

Dintre cazurile cele mai cunoscute, este notabil cel al unei britanice de 29 de ani, Sandie Craddock, care a comis numeroase crime, inclusiv omorârea unei chelneriţe, la intervale de 29 de zile, în sincronizare cu ciclul ei menstrual. Instanţa a decis că ea acţiona în afara facultăţilor mentale depline şi a învinuit-o de omor din imprudenţă, eliberând-o pe cauţiune, cu obligativitatea de a urma un curs de terapie hormonală.

Desigur că toate aceste teoretizări, exemplificări şi cazuri de excepţie nu presupun şi nu îndeamnă la renunţarea la sistemul de pedepse şi detenţiune, care adeseori este unicul care permite păstrarea ordinii într-o societate. Însă pe viitor se prea poate că sistemul justiţiar va apela mai puţin la metodele punitive tradiţionale sau la încarcerare şi va prefera dezvăluirea atentă a stării neurofiziologice a învinuitului şi impunerea unor tratamente specializate şi de reabilitare psihologică. Cu atât mai mult că intervenţiile psihoterapeutice au efect pozitiv în reducerea agresivităţii la pacienţii cu tulburări psihiatrice.

Psihopaţii în general sunt foarte rezistenţi în faţa acţiunilor punitive şi a diferitor pedepse. Din contra, s-a dovedit că tratamentul bazat pe recompense are o eficacitate mai mare în cazul persoanelor cu un comportament obsesiv-compulsiv. Există exemple cu asasini în serie care au demonstrat în închisoare un comportament cumpătat, chiar un comportament model, în schimbul unor mici privilegii, ca permisiunea de a viziona televizorul, de a juca jocurile favorite, de a mânca unele produse preferate.

Dar suntem încă departe de a identifica soluţii universale. La drept vorbind, în prezent încă nu există un leac pentru crime şi criminali, iar cunoştinţele ştiinţifice fie sunt încă insuficiente pentru a oferi o soluţie complexă, fie ne găsesc nepregătiţi din punct de vedere moral şi instituţional pentru a trece la un alt mod de abordare şi rezolvare a acestei probleme sociale.

 

© Dorian Furtună, etolog

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *