Agresivitatea adolescenţilor şi violenţa în şcoli

Comportamentul agresiv a evoluat ca parte a strategiei reproductive a bărbaţilor, deci nu ar trebui să ne surprindă că cel mai înalt grad de agresivitate le este propriu bărbaţilor tineri, adolescenţilor, care se află în perioada maximei activităţi sexuale.

Dacă aruncăm o privire asupra jocurilor şi jucăriilor preferate de băieţi încă din primii ani de şcoală, vom descoperi că o bună parte dintre ele au conexiune cu simularea vânătorii, a războiului şi a luptei. Până la apariţia calculatoarelor, copiii erau foarte inventivi în meşterirea diferitelor arme şi organizarea jocurilor belicoase. Acum, în era calculatoarelor, jocurile video violente şi războaiele virtuale au devenit preferatele băieţilor.

agresivitatea adolescenţilor

În adolescenţă, caracterul belicos al băieţilor devine mult mai evident. O confirmă atât numeroasele date statistice, care indică o mai mare incidenţă a cazurilor de violenţă în rândul tinerilor, cât şi simpla constatare a faptului că majoritatea războaielor şi a conflictelor au fost organizate cu participarea preponderentă a persoanelor fizic active, după cum relatează şi cele mai vechi manuscrise istorice. Criminologii observaseră şi ei că media vârstei la care bărbaţii comit cel mai des infracţiuni se află în proximitatea celei de 20 de ani şi acest aspect comportamental este practic invariabil la toate culturile şi în toate perioadele istorice.

În legătură cu aceste corelaţii, unii cercetători au propus termenul de „Sindrom al Bărbatului Tânăr” („Young Male Syndrome”), pentru a descrie fenomenul participării predominante a adolescenţilor şi tinerilor în acţiuni ce implică violenţă. Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, combativitatea şi predispoziţia spre violenţă a tinerilor de astăzi reprezintă o reflectare a comportamentului arhaic de poziţionare ierarhică şi de căutare a partenerelor sexuale, lucru care nu putea fi realizat în timpurile preistorice decât doar prin luptă şi cucerire. Într-un fel, agresivitatea tinerilor era o formă de evitare a „morţii reproductive”; agresivitatea însemna şi risc, dar şi şanse de a lăsa urmaşi.

Cu toate că manifestarea agresivităţii îşi atinge apogeul în adolescenţă şi în perioada tinereţii, oamenii încep să-şi demonstreze primele trăsături agresive de la o vârstă mult mai timpurie. Deja la vârsta de 2-4 ani pot fi identificate manifestări vădite de comportament agresiv, înainte ca respectivii copii să fi preluat vreun model social de la părinţii lor.

Preşcolarii şi minorii se implică mai des decât oricine în tot felul de jocuri ce presupun lovituri, ciocniri, atitudini combative şi manifestă, per ansamblu, o hiperactivitate debordantă. Agresiunile lor nu sunt însă într-atât de dăunătoare încât să trezească îngrijorarea adulţilor, de aceea aceşti minori nu par a fi agresivi în înţelesul deplin al cuvântului. La această vârstă, primele semne ale comportamentului agresiv sunt de regulă trecute cu vederea (şi astfel, adeseori, se pierde o etapă prielnică pentru educarea adecvată a copiilor).

Odată cu maturizarea fizică şi sexuală, în perioada de adolescenţă (aproximativ între 12 şi 21 ani), agresivitatea şi combativitatea lor are de acum un impact real, ei se pot implica în acte de delincvenţă, aplică procedee de teroare psihologică asupra altor semeni, agresează fizic, pot cauza traume grave şi, în general, sunt apţi să fie antrenaţi în campanii războinice serioase. Fiind deja dificil de reglat şi de stăpânit, agresivitatea adolescentină devine o problemă socială; iar şcoala este principalul poligon de manifestare a acestei agresivităţi.

Un studiu sociologic efectuat în oraşul rusesc Ekaterinburg în 1999, printre elevii de 14-16 ani, a scos în evidenţă un nivel îngrijorător de înalt al violenţei verbale şi fizice în relaţiile existente între adolescenţi. 73,8% dintre cei intervievaţi au declarat că au fost hărţuiţi şi ameninţaţi verbal. Fiecare al treilea adolescent a fost agresat fizic (fetele fiind agresate inclusiv sexual). Fiecare al patrulea (23,8%) a fost jefuit sau i s-au furat bani şi bunuri. În general, o bună parte dintre adolescenţi au impresia că trăiesc într-un mediu violent, unde poziţiile statutare şi de autoafirmare se dobândesc prin forţa fizică şi prin dominare agresivă. Un asemenea tablou statistic este tipic pentru majoritatea şcolilor din lume.

violenţa în şcoli

De ce ne-ar surprinde violenţa la şcoală, dacă, se ştie, agresiuni se produc şi între pereţii casei, în familie, între fraţi şi surori. Potrivit unor studii, 1/3 din adolescenţi au mărturisit că au fost abuzaţi fizic acasă, de soră sau frate.

În unele ţări occidentale, precum Marea Britanie, 9 adolescenţi din 10 acuză diverse abuzuri de care au parte la şcoală sau în stradă. În Statele Unite, 83% dintre fete şi 79% dintre băieţi au mărturisit că au fost hărţuiţi; 6 din 10 adolescenţi au afirmat că sunt martori ai cel puţin unei încăierări în şcoală; în fiecare zi, 160.000 de elevi nu se duc la şcoală din cauza fricii de a fi violentaţi.

Chiar şi în cadrul relaţiilor romantice dintre adolescenţi, violenţa este prezentă. Fiecare a cincea fată şi fiecare al şaselea băiat au fost agresaţi de partenerul lor romantic (dating aggression). Frecvent, agresarea partenerului este precedată de consumul de alcool, droguri, sau este asociată cu depresia. Procentajul atât de mare al adolescenţilor implicaţi în acte de violenţă cu partenerii romantici sporeşte riscul ca acest model comportamental să fie şi mai răspândit în relaţiile conjugale ale adulţilor.

Tot în SUA, conform unui studiu sociologic prezentat în 2011, circa 30% dintre toţi tinerii din această ţară care au împlinit 23 de ani au fost măcar o dată reţinuţi de poliţie, pentru încălcări mai grave decât, de exemplu, agresivitatea în trafic. E o cifră surprinzător de mare – fiecare al treilea tânăr american a fost în arestul poliţiei! Unul dintre coautorii studiului, criminologul Shawn Bushway, a declarat că estimările au arătat proporţia reală a persoanelor care comit delincvenţe şi această proporţie este mult mai mare decât majoritatea oamenilor îşi puteau închipui.

Este important de subliniat că tinerii pot manifesta un grad înalt de agresivitate indiferent de mediul social din care provin – e destul să se producă formarea unor grupuri de adolescenţi, lipsiţi de supravegherea părinţilor sau adulţilor, ca să apară riscurile comiterii unor acte violente din partea acestor grupuri. Altfel zis, faptul însuşi că au format un grup al lor, le induce tinerilor membri ai acestor grupuri un comportament violent şi chiar delincvent.

O cercetare sociologică longitudinală (de şase ani) efectuată asupra unui eşantion din 1000 de copii canadieni (cu vârstele de la 2 la 11 ani) a dezvăluit că agresivitatea este o trăsătură neuniform distribuită, adică gradul de agresivitate variază de la un copil la altul. Aproximativ o treime dintre copiii investigaţi (31%) dau dovadă de un comportament comparativ paşnic, jumătate dintre ei (52%) sunt mai agresivi în copilărie, dar apoi se temperează în adolescenţă, în timp ce a şasea parte dintre ei (16%), majoritatea din familii nefavorabile, manifestă o agresivitate înaltă constantă, care se păstrează şi atunci când se maturizează.

În general, s-au acumulat suficiente date pentru a remarca faptul comiterii majorităţii actelor violente de către o minoritate relativ mică de bărbaţi tineri (unii psihopaţi, dar majoritatea perfect sănătoşi). Ei nu au frică sau repulsie faţă de violenţă, iar atunci când sunt parte a unor grupări înarmate, este cât se poate de sigur că trăiesc satisfacţia de a decide viaţa şi moartea altor oameni. În acest mod, ei încearcă să-şi sporească statutul ierarhic, o fac pe rebelii în raport cu sistemul social, participă la violuri în grup, acceptă să decadă moral şi psihologic de dragul manifestării neîngrădite a pornirilor instinctuale.

Este alarmant că în majoritatea societăţilor contemporane nu s-a reuşit elaborarea unor metode eficiente de control a agresivităţii adolescenţilor. Indivizii cu predispoziţie spre violenţă nu sunt supuşi vreunei educaţii specializate şi, drept urmare, ei îşi exteriorizează năravul în public (în stradă, la şcoală) şi reuşesc să-i „contamineze psihologic” pe mulţi dintre semenii lor; graţie agresivităţii, aceşti indivizi devin lideri de grup şi model de urmat. În unele ţări tabloul criminogen a „întinerit” şi lucrurile au devenit atât de grave, încât se vorbeşte despre o „epidemie a cruzimii” printre adolescenţi; ei comit crime care în alte vremuri ar fi părut de neînchipuit.

De exemplu, în oraşele din cele mai diverse ţări, ca Rusia, România, Republica Moldova, Lituania, Marea Britanie ş.a., sunt în repetate rânduri înregistrate cazuri când oamenii fără adăpost au fost hărţuiţi, torturaţi, incendiaţi de vii, omorâţi, decapitaţi de bande formate din adolescenţi (sau din copii de doar 10-12 ani). Statutul de indivizi marginalizaţi pe care îl au oamenii fără adăpost îi transformă în victime uşoare pentru adolescenţii cu înclinaţii spre delincvenţă; aceştia îşi descarcă agresivitatea în cel mai cumplit mod posibil, scăpând adeseori de sub urmărirea penală.

O simplă documentare privind statistica şi specificul violenţei adolescentine în diferite ţări ale lumii ne permite să ne facem o impresie destul de explicită despre adevărata amploare a fenomenului. În SUA, în numai un deceniu, din 1984 până în 1994, numărul ucigaşilor tineri a sporit de tocmai trei ori. Nu ştim cum va fi societatea de mâine, însă generaţiile de azi nu inspiră încredere într-o lume mai cultă şi mai paşnică. Realitatea e mai gravă decât ne închipuim.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *