Agresivitatea verbală și ritualizarea insultelor

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Înjurăturile, etichetările, stigmatizările, insultele ofensatoare şi chiar ameninţările sunt o formă a agresivității, numită și agresivitate verbală. Ea a devenit un substitut al agresivității fizice, care permite confruntarea fără victime și traume; deși poate cauza un stres psihologic extrem de puternic, cu consecințe asupra sănătății.

La multe popoare, agresivitatea verbală a luat și o formă ritualizată, pentru a exclude violența și totodată pentru a permite eliberarea emoțiilor negative.

De regulă sunt luate în derâdere fizicul indivizilor (anumite defecte corporale sau atribute sexuale), situaţia lor socială sau familială, identitatea etnică sau religioasă. Utilizarea limbajului licenţios în disputele verbale este apreciată în multe culturi ca o dovadă a pregătirii pentru luptă sau ca o formă de înlocuire a luptei.

La unele popoare sunt utilizate o formă specială de cântece ironice jignitoare menite să ridiculizeze adversarul, dar care de obicei nu trec limitele unei confruntări non-violente. Doi sau mai mulţi indivizi se aşează unii în faţa altora şi pe rând îşi rostesc vorbe ironice, condimentate cu insulte şi hohote de râs batjocoritor. Eschimoşii, bunăoară, îşi permit să-i sufle în faţă adversarului, chiar să-l împingă cu fruntea.

În regiunea Tirol (Austria) exista tradiţia cântecelor de cârciumă, când bărbaţii se adunau după o nuntă, după un târg de vite sau un alt eveniment şi ironizau în versuri mirele, vreun chefliu, vreun vecin ş.a.m.d. Adeseori verseturile conţineau provocări directe la luptă şi se şi încheiau cu o bătaie pe cinste. La boşimanii din deşertul kalahari (Africa), insultele frecvent vizează trăsăturile sexuale ale oponenţilor, ei fiind în mod direct etichetaţi ca organe sexuale: „Tu penis!”, „Tu testicule!”, „Tu vagin!”.

Satira, batjocura şi versurile defăimătoare erau proprii şi culturii vikingilor. Ei utilizau un vocabular foarte bogat, adesea orientat spre comparații cu diverse organe animale, aluzii dezgustătoare; ironiile provocau deopotrivă hohote de râs şi ciocniri fizice între oponenţi. Satirice erau și unele balade populare care ridiculizau diverse situații sau personaje.

Competiţiile verbale sunt foarte populare şi în societăţile moderne. Tinerii afro-americani obișnuiesc să se înfrunte prin jignirea reciprocă, criticând adversarul și familia acestuia; sunt utilizate metafore şi monostihuri, pentru ca performanţa verbală să fie mai impresionantă. Iată un extras din astfel de „dueluri verbale”: „Familia ta este atât de săracă, încât gândacii de bucătărie şi şoarecii se duc să mănânce în altă parte. Casa voastră e atât de mică, încât gândacii de bucătărie trebuie să meargă în şir indian”.

Pe Youtube oricine poate urmări așa-numitele Rap Battles – competiții între doi tineri, de regulă afro-americani, care în prezența unui public numeros strigă o tiradă de cuvinte în rimă, cu diverse lăudăroșenii despre sine și insulte în adresa oponentului. Postura și intonația adversarilor este deosebit de agresivă, ca între doi boxeri care se măsoară cu privirea, dar de obicei totul se limitează la insulte și nu se ajunge la contactul fizic nemijlocit. Adversarii trebuie să reziste tentației de a riposta fizic, așa prevăd regulile competiției.

Pe alte meridiane, în Azerbaijanul de astăzi, există tradiţia recitalului meykhana; în cadrul acestei tradiţii, bărbaţii din clanuri învecinate se întrec în a improviza şi a declama mici poezii caustice, prin care se ironizează reciproc. În 2012, o expresie dintr-un episod de meykhana – „Tî kto takoi? Davai, do svidaniya“ („Ты кто такой? Давай, до свидания!“), care înseamnă „Tu cine eşti? Hai, la revedere“, a devenit virală pe internet şi a dezvăluit popularitatea unor astfel de forme de ironizări.

Așadar, ironia și insulta ca forme de agresiune și competiție sunt foarte răspândite în societățile contemporane. Pe de o parte, ele înlocuiesc agresarea fizică și permit rezolvarea conflictelor sau disputelor pe care exclusiv verbală. Sigmund Freud a și spus odată, în semiglumă, că ”primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizației”. Totuși, pe de altă parte, insultele produc destule traume psihice celor pe care îi vizează și pot provoca reacții neașteptate. O insultă îl poate scoate din sărite pe oricine.

După atacul teroriștilor islamiști asupra caricaturiștilor de la revista pariziană Charlie Hebdo, Papa de la Roma a condamnat atât crima oribilă a teroriștilor, cât și provocarea prin ironie insultătoare din partea caricaturiștilor francezi. Francisc I a rostit atunci o frază devenită imediat celebră, cu privire la limitele bunului simț în libertatea de exprimare, mai ales dacă sunt vizate anumite simțăminte religioase sau de altă natură: ”Dacă cineva mi-ar înjura mama, să se aștepte la un dupac din partea mea”.

Ei, iată că și Papei i-ar fi dificil să-și țină emoțiile în frâu în fața unei ofense. Ce să mai vorbim despre noi, ceilalți…

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

(În carte sunt prezentate toate sursele bibliografice).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *