Agresivitatea xenofobă

 

Cel mai înalt grad de agresivitate oamenii îl manifestă faţă de indivizii străini, din alte grupuri, triburi sau populaţii etno-rasiale. Această agresivitate xenofobă stă la originea măcelurilor şi a genocidurilor care sunt nedespărţite de istoria omenirii. Fiind o adaptare arhaică importantă, agresivitatea xenofobă este proprie mai multor categorii de animale, iar hominizii, apoi oamenii au moştenit-o ca o expresie instinctuală.

Fondatorul sociobiologiei, Edward Wilson, a făcut următoarea remarcă în acest sens: „Cel mai puternic declanşator al unui răspuns agresiv la animale îl reprezintă vederea unui străin, în special a unui intrus teritorial. Acest principiu xenofob a fost pus în evidenţă practic la orice grup de animale ce manifestă forme superioare de organizare socială”; de la insectele sociale până la carnivore şi primate, rata agresiunii xenofobe depăşeşte toate celelalte forme de manifestare agresivă, datorate episoadelor stresante ale vieţii cotidiene a animalelor.

La mamifere, orice individ înstrăinat de grup sau de teritoriul său natal devine o potențială victimă, riscând să fie atacat chiar de semenii săi conspecifici. Agresivitatea faţă de străini este în mod deosebit afişată la mamiferele care trăiesc în grupuri închise.

De exemplu, leii masculi pot ucide chiar şi femele cu pui străini grupului; un comportament agresiv similar este specific şi pentru rozătoare (şoareci, veveriţe zburătoare), pentru primate. Moştenite pe linie filogenetică, respectivele modele comportamentale au predeterminat la hominizi, apoi la oameni caracterul relaţiilor de grup; lupta împotriva străinilor şi a diferitor duşmani devenise o chintesenţă a vieţii tribale.

Edward Wilson avea să precizeze într-un articol din 2012 cu privire la evoluţia xenofobiei la specia umană: „Natura noastră sângeroasă, acest lucru poate fi astăzi probat în contextul biologiei moderne, este înrădăcinată în noi, deoarece competiţia grup versus grup a fost principala forţă a selecţiei care ne-a făcut ceea ce suntem. (…) Fiecare grup ştia cu certitudine că dacă nu era înarmat şi pregătit, însăşi existenţa sa era în pericol. De-a lungul istoriei, ascensiunea unei bune părţi a tehnologiei a avut ca scop central sporirea defensivei. Astăzi, calendarele naţiunilor au marcate drept zile de sărbătoare victoriile repurtate în războaie”.

Xenofobia este cu atât mai accentuată, cu cât cei străini par a fi mai periculoşi şi mai diferiţi ca aspect fizic şi cultural. Cercetările au dezvăluit că adversitatea intergrupală sporeşte pe măsură ce străinii sunt asociaţi cu emoţii puternice, dintre acestea un rol important revenindu-le emoţiilor de frică, ură, dispreţ şi dezgust; aceste emoţii sunt lesne declanşate de aspectul fizic neobişnuit al străinilor şi de ameninţarea potenţială care vine din partea lor. Pornind de la aceste emoţii, se creează un teren de manifestare a stereotipurilor şi prejudecăţilor de grup, care duc la evitarea străinilor şi la ostilitate faţă de aceştia.

În istoria cotropirilor și războaielor, inamicii adeseori au reușit să genereze deopotrivă frică, oroare, repulsie și ură; cu cât mai diferiți erau străinii, cu atât mai fioroși și mai dușmănoși păreau ei și cu atât mai aprige erau luptele dintre grupuri sau dintre armate.

Voi face aici o scurtă divagație în istoria antică târzie, ca să ilustrez cum funcționează aceste reflexe emoționale și cum dușmanul fioros poate contribui la coalizarea unor grupuri largi de oameni. Potrivit istoricului francez Thierry Camous, pentru civilizaţia occidentală primele imagini despre duşman s-au creat pe baza ciocnirii directe cu triburile invadatoare de barbari care au traversat continentul european în repetate rânduri şi mai multe secole la rând.

În secolele IV şi VI e.n., războinicii huni au fost probabil cei care au contribuit în cea mai mare măsură la crearea arhetipului de barbar şi duşman în mentalul europenilor. Găsim în descrierile autorilor antici mărturia unei frici viscerale faţă de invadatorii nemiloşi care au dat năvală de undeva din adâncurile stepelor Asiei.

hunii

Războinicii lui Attila erau descrişi drept monstruoși, cu obrajii acoperiţi de cicatrice, cu nasul turtit, capul enorm şi trupul scurt. Despre huni se spunea că trăiau, mâncau, dormeau şi îşi făceau nevoile din goana calului. În sfârşit, hunii întruneau faima unor creaturi de coşmar, mai curând animale decât oameni. Cu alte cuvinte, pentru civilizaţia europeană abia creştinată, hunii sunt „biciul lui Dumnezeu”, laolaltă cu căpetenia lor Attila, „Antihristul”.

De altfel, tocmai această imagine a hunilor, de războinici cruzi, neasimilabili, sălbatici a făcut ca popoarele europene să vadă în ei un „duşman extern” într-atât de periculos, încât au fuzionat într-un front comun şi au ripostat cu hotărâre invaziei. Putem presupune că în lipsa unei imagini atât de fioroase create despre huni, mobilizarea şi coalizarea europenilor putea nici să nu se producă, iar cotropirea Europei în acest caz ar fi fost totală şi definitivă.

Mai târziu, mongolii şi ungurii au oripilat imaginaţia europenilor, aceşti invadatori fiind prezentaţi ca războinici deosebit de aspri, ca nişte „căpcăuni”. Ungurii erau maeştrii raidurilor scurte, neaşteptate şi deosebit de sângeroase; populaţiile supuse atacurilor erau pur şi simplu masacrate: bărbaţii măcelăriţi, copiii sugrumaţi (de unde şi imaginea de căpcăuni), iar femeile răpite.

Mongolii se pare că au reuşit să-i devanseze pe toţi la capitolul imagine monstruoasă şi inducere de frică animalică în rândul popoarelor invadate. În virtutea unor prescripţii religioase, mongolii nu-şi spălau niciodată hainele, precum nu se spălau nici ei, mulţi aveau trăsături diforme în raport cu standardele fenotipice europene, ajungând să creeze, prin miasma, chipul şi teroarea lor o repulsie de neimaginat. Un contemporan al acestora, un franciscan trimis în solie la mongoli, mărturisise: „Când ne-am amestecat printre ei, era ca şi cum am fi intrat într-o altă lume!”.

Apariția străinilor fioroși și agresivi de-a lungul istoriei umane a contribuit la întărirea bazei noastre neuronale responsabile de manifestarea fricii și a instinctului xenofob. Astăzi, studiile de neurobiologie arată că adversitatea faţă de străini este strâns conectată cu emoţiile de frică; s-a constatat că zonele din creier responsabile de detectarea indivizilor de altă rasă sau etnie sunt suprapuse cu zonele responsabile de manifestarea emoţională. Atunci când vedem un individ străin, creierul activează concomitent atât zonele recunoaşterii străinului, cât şi zonele declanşatoare de emoţii negative; drept rezultat, străinul este în mod automat asociat cu senzaţia de frică, pericol şi ostilitate.

La modul concret, efectul ostilităţii faţă de străini se datorează faptului că sunt interconectate şi reacţionează simultan următoarele regiuni ale creierului: amigdala (responsabilă de emoţiile de frică), cortexul dorsolateral prefrontal (responsabil de controlul emoţional), cortexul cingulat anterior (responsabil de motivaţiile intenţionate şi neintenţionate) şi aria facială fusiformă (responsabilă de identificarea feţelor familiare şi străine). Reacţia ostilă e datorată efectului de suprapunere în funcţionarea acestor zone, ceea ce reduce din gradul de control al individului asupra emoţiilor sale negative în raport cu persoanele străine.

Există indivizi la care cortexul cingulat anterior poate fi mai activat, deci ei îşi pot controla mai bine motivaţiile, corespunzător sunt mai puţin supuşi prejudecăţilor identitare; însă la majoritatea oamenilor primele reacţii la nivel de creier sunt de natură incontrolabilă – o faţă străină stârneşte emoţii de frică şi precauţie.

Totodată, s-a mai descoperit că la nivel de creier nu se activează atitudinea empatică în raport cu străinii. Experimentele pe şoareci au arătat că ei neurofiziologic sunt sensibilizaţi de durerea pe care o îndură semenii lor apropiaţi, însă vor fi indiferenţi dacă aceeaşi durere o îndură indivizii străini, necunoscuţi. Un mecanism similar funcţionează la oameni. Cercetătorii italieni de la Universitatea din Bologna au arătat că noi suntem mai puţin empatici faţă de durerea suportată de indivizii de altă rasă.

În cadrul studiului, a fost folosită stimularea magnetică transcranială, pentru a fi explorate răspunsurile empatice la nivel de zone ale creierului, în timp ce persoanele supuse cercetării vizionau un film cu scene de suferinţă ale indivizilor albi sau negri. La nivel de reacţii neuronale ale creierului, s-au depistat înclinaţii vădite spre empatizarea cu indivizii de aceeaşi rasă şi o empatie scăzută faţă de indivizii de altă rasă. Lipsa empatiei deschide calea spre stereotipuri negative, discriminare, rasism şi violenţă.

Etologul Eibl-Eibesfeldt susţinea încă în anii 1970 că la om frica de străini reprezintă un comportament înnăscut; „încă sugarul o manifestă, şi aceasta pretutindeni în lume”. Ura faţă de străini este lesne de provocat, deoarece „pe baza neîncrederii noastre originare suntem înclinaţi să percepem la străini mai curând partea negativă, într-o anumită măsură ca o confirmare a prejudecăţii înnăscute”.

„Străinul este un duşman potenţial”, conchide etologul şi această predispoziţie umană stă la originea înclinaţiei noastre de a forma grupuri închise, care reacţionează colectiv şi agresiv în raport cu intruşii. Tot el precizează că „străinul” este cauza conflictelor umane de anvergură: „Atât predispoziţia noastră înnăscută spre acţiuni agresive, cât şi reacţia înnăscută de respingere a străinilor constituie două din premisele războiului”.

În aceeaşi cheie, cercetătorul american Maurice Davie, în cartea sa despre evoluţia războiului, afirmase că una dintre principalele cauze ale războaielor este cultivarea urii faţă de străini. Davie aduce o multitudine de exemple, preluate din viaţa diferitor societăţi arhaice de pe toate continentele, care ilustrează cu lux de amănunte caracterul izolaţionist şi exclusivist al comunităţilor în raport cu specimenele de altă origine şi cultură.

Cu titlu de ilustrare, găsim la Davie relatarea despre aborigenii din Noua Guinee, care trăiau într-atât de răzleţiţi, încât în partea de sud-est a insulei, în limitele unui teritoriu de 300 de kilometri, existau populaţii cu cel puţin 25 de limbaje diferite. La fel, în Malaysia există tot atâtea limbaje câte triburi.

Situaţia e specifică şi pentru Africa; primii cercetători ai continentului african au găsit acolo triburi atât de duşmănoase, încât nu cunoşteau mai nimic unele despre altele. Aproape la fel era în America; atunci când spaniolii au descoperit ţinuturile din nord-vestul Americii de Sud, ei au fost uimiţi să vadă triburi de aborigeni care conlocuiau într-o vecinătate strânsă, dar care vorbeau în limbi diferite.

Cavaleristul american John C. Cremony, care la mijlocul secolului XIX a avut ocazia unică de a trăi o perioadă de timp în mijlocul indienilor apache din America de Nord, experienţă pe care a descris-o ulterior în paginile unei cărţi, mărturisea că „indienii apache de mici copii sunt învăţaţi să-l privească pe orice străin ca pe un duşman natural”.

În aşa mod, explică Davie, s-au format şi s-au accentuat diferenţele şi relaţiile între tribul „natal” şi celelalte triburi, între cei „din interiorul grupului“ şi cei „din afara grupului”.
Corespunzător, în interiorul „grupului nostru” există bunăvoinţă şi întrajutorare, în afara grupului însă există ameninţare şi ură. Comunităţile primitive în fond se întemeiau pe baza acestor două principii: adevăratele relaţii dintre indivizi sunt relaţiile de sânge, iar scopul unei comunităţi este să unească indivizii înrudiţi pentru a se proteja în comun şi a cuceri noi spaţii de viaţă.

Aceste constante comportamentale, valabile pentru societăţile premoderne, l-au făcut pe geograful şi etnograful german Friedrich Ratzel – fondatorul geopoliticii şi autorul termenului „spaţiul vital” – să declare că: „Cel mai important pas de la primitivitate spre cultură a fost eliberarea treptată a omului de completa sau temporara segregare şi izolare”.

Consimţând cu punctul de vedere al lui Ratzel, totuşi nu putem afirma că modernizarea şi culturalizarea fiinţei umane au avut drept rezultat desprinderea totală de vechile deprinderi comportamentale care presupun segregarea. Xenofobia, rasismul şi etnocentrismul sunt comune pentru toate comunităţile umane şi pentru toate epocile istorice, iar discriminarea ca model comportamental social este valabilă în egală măsură atât pentru societăţile primitive, cât şi pentru cele moderne, fără diferenţe esenţiale.

E şi o dovadă de ipocrizie să atribuim comportamentele aşa-zis barbare doar epocii primitive. Respectiva duplicitate a naturii noastre umane a fost cu fineţe remarcată de antropologul francez Claude Levi-Strauss, în broşura sa „Rasă şi istorie” („Race et histoire”), unde afirmă următoarele: „Această atitudine, în numele căreia îi considerăm pe „sălbatici” (sau pe toţi pe care am ales să-i considerăm ca atare) în afara umanităţii, este tocmai atitudinea cea mai marcantă, cea mai distinctivă a sălbaticilor înşişi. (…)

Refuzând umanitatea celor care apar drept cei mai „sălbatici” sau „barbari” dintre reprezentanţii ei, nu facem altceva decât să împrumutăm una dintre atitudinile lor tipice. Barbar este în primul rând omul care crede în barbarie”.

Iar dacă prin barbarie înţelegem, în plan mai desfăşurat, facilitatea cu care ne domină instinctele, atunci încă mai suntem şi noi pe deplin barbari – cel puţin în unele contexte ale vieţii noastre sociale – şi nu se vede sfârşitul acestei stări de fapt.

Agresivitatea xenofobă, rasismul, etnocentrismul sunt forme comportamentale cu valenţe instinctuale, ce se află la originea devenirii şi definirii comunităţilor, apoi a societăţilor umane; aceste trăsături instinctuale, etichetate drept „barbare”, ne-au însoţit evoluţia şi sunt şi astăzi inerente naturii noastre.

Aşa cum pe bună dreptate observă în finalul studiului său despre război Maurice Davie, „civilizaţia încă se mai află în vârsta prunciei comparativ cu acea imensă perioadă a istoriei umane, de la originile sale”; după care declară: „Motivele de bază ale războaielor care au existat în trecut nu au dispărut în vremurile noastre. (…) Etnocentrismul şi şovinismul mai există încă, iar confruntările rasiale aşa şi rămân de neevitat”.

Cunoaştem că întreg secolul XX a subscris acestei concluzii, iar secolul XXI nu pare să fie mai blând…

© Dorian Furtună, etolog
(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *