Anarhia dirijată sau reflecţii lângă urdiniş

„Ceea ce este bine pentru fiecare în parte,
este bine şi pentru toţi”.
(Nicolae Bălcescu)

În încercarea de a stabili corect poziţia omului în natură, Aristotel îl situase în vârful ierarhiei regnului animal, numindu-l Zoon politikon, adică „animal care se ocupă de politică”. Această pecete definitorie, alături de toate certitudinile, s-ar părea că a absolutizat prioritatea şi priceperea exclusivă a oamenilor în materie de guvernare şi rânduială.

O fi aşa, nu zic, dar am totuşi motive să presupun că şi în acest domeniu, al politicii, omul îşi asumă merite şi aptitudini mai mult închipuite, decât reale. Eforturile milenare ale civilizaţiei de a găsi o formulă şi o modalitate optimă de convieţuire a indivizilor într-o comunitate nu au oferit până în prezent decât modele departe de a fi lipsite de carenţe.

Inventivitatea umană cedează încă în faţa complexităţilor și a dificultăților pe care le implică interconexiunile dintre individ şi societate. Ceea ce însă se străduiește să obţină omul cu ajutorul inteligenţei şi a experienţei, iată că îi reuşeşte Naturii care, pe căi mult mai fireşti, evolutive, izbuteşte să „ţină în frâu” grupări numeroase de animale, diferite prin înclinaţii, fiziologie şi cerinţe faţă de mediul de viaţă.

Ce voiam să zic – dacă politica reprezintă un concept de organizare a societăţii, împreună cu legile ce o guvernează, atunci germeni ai „politicii” pot fi găsiţi şi în lumea animală. Un exemplu semnificativ, grăitor în acest sens ni-l oferă albinele şi furnicile, adică, aşa-numitele „insecte sociale”, care trăiesc în colonii mari, ce enumără zeci de mii şi milioane de indivizi. Pentru a dirija o asemenea mulţime, chiar şi Natura e nevoită să facă „politică”.

Astfel, comunităţile „insectelor sociale” apar ca nişte orăşele liliputane, uimitoare prin felul în care se reuşeşte o armonizare excepţională a tuturor activităţilor. Trăsăturile comune între familia de albine şi societatea omenească au servit drept motiv de inspiraţie pentru unii căutători de modele şi reţete potrivite pentru crearea unei lumi ideale. Iar poetul francez Mandeville scrisese în 1705 o fabulă despre virtuţile şi viciile imaginare ale „statului din stup”.

Ceva mai târziu, în 1901, Maurice Maeterlink a publicat eseul Viaţa albinelor, în care făcuse o interpretare antropomorfizată a vieţuirii acestora. De aici şi convingerea care s-a răspândit că acel care doreşte să facă politică trebuie mai întâi să „ia lecţii” de la albine, al căror mod de viaţă oferă posibilitatea de a însuşi multe principii de funcţionare a unei societăţi.

Asemănări sunt destule. Astfel, albinele au „regină”, una singură, care depune ouă şi, prin prezenţa sa, menţine integritatea întregii familii. „Regina” are alaiul său, format din albine-lucrătoare, care îi poartă de grijă, o hrănesc şi o protejează. Componenta de bază a coloniei o constituie albinele simple, sau „demosul” – femele nefertile care îndeplinesc toate muncile din stup: îngrijesc de puiet, curăţă celulele şi evacuează gunoiul, construiesc faguri, aduc hrană şi apă, ventilează şi menţin temperatura constantă în cuib, apără de duşmani ş.a.

SONY DSC

În afară de aceasta, mai sunt şi trântori – un fel de „aristocraţie”, care se găseşte mereu în stare de dolce farniente (dulce trândăveală). (Iată aici asemănarea cu societatea omenească e deosebit de pronunţată). Rolul trântorilor constă în fecundarea „reginei”, iar în rest… ei reduc considerabil din cantitatea rezervelor de hrană ale familiei. Către toamnă, când „serviciile” lor nu mai sunt necesare, trântorii sunt izgoniţi afară din cuib de către „proletariatul revoltat” – albinele lucrătoare.

Deci, s-ar părea că albinele vieţuiesc într-o „monarhie”, sub sceptrul „reginei”… Ei ba! Se adevereşte că familia de albine e totuşi o „republică”, deoarece deciziile le ia nu „regina”, ci albinele-lucrătoare, care o impun să acţioneze în conformitate cu necesităţile curente ale familiei. Iar dacă „regina” nu corespunde exigenţelor înaintate, poate fi realizată şi o „revoluţie de catifea”, în timpul căreia, într-un loc dosit, este crescută o „regină” nouă, pentru înlocuirea celei bătrâne; iar în unele cazuri ultima poate fi chiar ucisă. Iată aşa democraţie; deşi, oricum e matriarhat.

Cercetările aprofundate ale vieţii familiei de albine au arătat însă că lucrurile sunt şi mai complicate. Sau mai simple, depinde cum vom interpreta cele relatate mai jos. Vorba e că, de fapt, viaţa şi activitatea albinelor se desfăşoară în corespundere cu cele mai tipice canoane ale… anarhiei.

A fost stabilit că la baza activităţii unei colonii de insecte se află principiul stigmetriei, potrivit căruia indivizii din familie acţionează independent unii de alţii. Activitatea lor depinde de situaţia la moment creată şi nu există, de fapt, o coordonare a acţiunilor lor în felul cum înţelegem noi sensul cuvântului „coordonare”. Insectele hrănesc larvele, prelucrează hrana adusă, aruncă gunoiul din cuib etc. nu sub imboldul unui „ordin” sau „sugestii” din exterior, ci în funcţie de starea lucrurilor din cuib din imediata apropiere.

Evident că principiul stigmetriei nu întotdeauna stă la baza comportamentului colectiv al insectelor „sociale”. Adesea, sincronizarea acţiunilor indivizilor e înfăptuită cu ajutorul mecanismului de comunicare. Semnalul de alarmă (feromonal, acustic) permite recrutarea şi mobilizarea insectelor în vederea apărării în comun a cuibului, dar şi în acest caz nu putem vorbi de o coordonare a acţiunilor acestora – fiecare individ acţionează de sine stătător şi doar faptul că urmăresc acelaşi scop (de exemplu, de alungare a duşmanului) face ca această „strategie” să fie eficientă.

Comportamentul colectiv se bazează pe însumarea acţiunilor mai multor indivizi, adică este un proces stocastic. În această ordine de idei, se întâmplă ca unii indivizi să acţioneze incorect, în van sau chiar în dauna întregului colectiv, dar, deoarece majoritatea depun eforturi într-un anumit sens, în consecinţă (în medie) se obţine rezultatul dorit. Ca să vedeţi – un sistem anarhic care este eficace.

În linii generale, aceleaşi reguli sunt proprii şi pentru „societatea furnicilor”, numai că aici sunt frecvente şi unele forme de „sclavagism” şi chiar de „despotism”. Astfel, la una din specii, furnicile-lucrătoare păzesc cu stricteţe ca la „conducere” să nu vină o „regină” cu alt genotip, ai cărei urmaşi ar putea ulterior să înlăture şi să înlocuiască calitativ „garda veche”. De aceea, când o asemenea „regină” apare, „micii tirani” o ucid.

Mai mult de atât, dincolo de stigmatul ereditar care ghidează o formă sau alta a activităţii insectelor „sociale”, s-a stabilit că ele în timpul vieţii pot însuşi experienţa acumulată de predecesorii lor, „tradiţia culturală” a acestora. Se produce un fel de transmitere a cunoştinţelor din generaţie în generaţie. Desigur, această transmitere a „tradiţiilor” nu presupune învăţarea nemijlocită a indivizilor tineri de către cei maturi, dar, totuşi, denotă existenţa unei continuităţi în „societatea” insectelor, prin deprinderea noilor forme şi reacţii comportamentale selectate din experienţa coloniei.

E greu de spus cât de mult a păşit Natura înaintea noastră în ce priveşte modelarea unor societăţi desăvârşite. Nici micile ei „state” nu sunt scutite de calamităţi „sociale” gen „sclavagism”, „nepotism”, „dictatură”, „revoluţii”… Căutările, probabil, continuă. Dar unele mostre de „gestionare a societăţii” merită totuşi să fie analizate mai detaliat. Potrivit specialiştilor în domeniul psihologiei politice, analogiile şi, câteodată, similitudinile stabilite între organismele vii şi societate au cauzat o „schimbare de paradigmă”, lucrările etologilor (cercetătorii comportamentului animalelor) servindu-le politologilor ca bază de date comparative.

Privit din această perspectivă, sistemul anarhic, propriu familiei de albine, să fie oare Canaanul căutărilor noastre? Individul pare a fi intangibil, comunitatea pare a fi funcţională, activitatea pare a fi eficientă…

Influentul cugetător şi anarhist din Rusia secolului XIX, Piotr Kropotkin, era categoric împotriva instaurării oricărui fel de guvernare de sus. „Eu am ajuns la convingerea, spunea el, că pentru popor nu poţi realiza nimic util cu ajutorul maşinii administrative. De această iluzie m-am debarasat definitiv”. A impus în schimb o altă iluzie – pe cea a unei societăţi anarhice.

Câtă dreptate conţin viziunile lui; şi câtă eroare? Cert e că albinele vieţuiesc „dirijate” de nişte „instincte sociale” care le asigură durabilitatea „orânduirii” pe care o au. Oamenii însă mai au şi raţiunea care, în mod paradoxal, pare a fi deocamdată o piedică serioasă în calea stabilirii unei autentice echităţi sociale.

 

Dorian Furtună, etolog

(articol publicat în 2003)

Comments

  • Maurice Maeterlink a denumit aceste instincte ale albinelor ,,spiritul stupului”. Daca ajungi sa le cunosti comportamentul cu adevarat vei fi uimit sa observi ca deciziile sunt luate la nivel de grup, nu la nivel de individ. Asadar, ,,spiritul stupului” chiar functioneaza, ceea ce in societatea noastra de pe Dambovita lipseste cu desavarsire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *