Aspecte ale unei maladii sociale – agresivitatea umană

Motto: “Omul va deveni mai bun,
atunci când îi veţi arăta cum este el în realitate.”
(A. Cehov)

Nu mai este o revelaţie faptul că trăim într-o lume în care este tot mai pronunţat fenomenul agresivităţii. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanţe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni… Comportamentul agresiv a devenit o normă, o obişnuinţă în relaţiile cu oamenii şi nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunităţi, o garanţie a reuşitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezintă un “rău necesar”. Însă pentru o societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut şi a unei existenţe subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea societate (parte componentă a căreia suntem şi noi), agresivitatea constituie acel flagel, acel factor eroziv care surpă din temelie orice tentativă de constituire a unei comunităţi prospere şi neviciate.

Potrivit unei formule elaborate de către savantul englez W. Hamilton, rezultă că interacţiunea agresivă se dovedeşte a fi cea mai nerentabilă pentru indivizi, iar cea mai avantajoasă este interacţiunea cooperantă. Agresivitatea, cu toate meritele pe care, trebuie să recunoaştem, le-a avut pe parcursul evoluţiei omului ca specie, a fost, totuşi, şi rămâne una din cele mai neplăcute şi mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman. Agresivitatea este şi va fi acel element al firii umane a cărui dezrădăcinare şi minimalizare va reprezenta un proces dificil şi îndelungat, dar atât de necesar pentru noi toţi. De soluţionarea acestei probleme va depinde în cele din urmă însăşi existenţa omenirii, deoarece în condiţiile ameninţării declanşării unui război nuclear, care este tot o formă de agresiune, pericolul e prea mare şi, din păcate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasă atenţie.

Care este deci natura agresivităţii şi ce factori cauzează această formă a comportamentului? Rezumând toate rezultatele obţinute de către psihologi, constatăm că manifestarea agresivă la om are la origine trei factori de bază, care pot acţiona selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experienţa individuală a organismului şi influenţa externă sau frustrările.

 

Factorul biologic ereditar

Motto: “Maimuţa este un animal mult prea blajin
pentru ca omul să se fi tras din ea.”  (Nietzsche)

Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973), care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Au fost obţinute pe cale experimentală rase de câini, cocoşi şi peşti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-şi manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justeţea teoriei lui Lorenz.

Făcând abstracţie de interpretările ştiinţifico-biologice ale fenomenului agresivităţii şi plasându-l în vizorul unei interpretări pur filosofice, vom găsi şi în acest caz veridicitatea teoriei sus-menţionate. Începând cu filosofii antici şi până la cugetătorii din zilele noastre, presiunea internă a naturii animalo-umane rămâne un lucru cert. “Naturam expelles furca, tamen usque recurret” (“Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi.”), spune un vers latin. Menţiunea despre “tendinţa naturală spre cruzime” o întâlnim la Montaigne, cea despre “firea înnăscută” – la Schopenhauer. Rousseau demască esenţa “omului sălbatic”, iar Freud găseşte sursa violenţei umane în pulsiunea morţii (esenţa distructivă – Thanatos-ul), pe care o avem de la naştere. Emmanuil Kant încearcă să evite o tratare unilaterală şi radicală a firii umane, presupunând că, de fapt, există o combinare a predispoziţiilor spre bine şi spre rău. “Problema este de a şti dacă omul este prin natură bun sau rău sau dacă, prin natură, el poate fi într-un fel sau în celălalt…”, meditează filosoful şi apoi concluzionează: “Totuşi, experienţa arată o dorinţă activă de ilicit, deşi se ştie că este ilicit, adică dorinţa de rău; înclinaţie care se trezeşte în mod infailibil de îndată ce omul începe să facă uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera că această înclinaţie este înnăscută; astfel, din cauza caracterului său sensibil, omul poate fi considerat rău prin natură dacă vorbim de caracterul speciei.” (Antropologia din punct de vedere pragmatic). Este ceea ce arată experienţa: cu greu îl putem contrazice pe Kant în această privinţă, deşi el nu pretinde să explice cum şi nici de ce se petrec lucrurile astfel, dar e cert că astfel se petrec.

În fond, nici o teorie nu poate miza pe o susţinere şi un accept absolute, dat fiind faptul că orice cugetare sau investigare filosofică cu privire la fenomenul agresivităţii atinge substraturi mult prea adânci şi subtile, inaccesibile unor cercetări pur teoretice. Aici îşi vor aduce o contribuţie substanţială fiziologia, etologia, genetica, psihologia, antropologia. Se poate spune că ştiinţa este în pragul unor noi şi revelatoare descoperiri în domeniul biologiei umane.

 

Experienţa individuală a organismului

Motto: “Dacă vasul nu e curat,
tot ce torni în el se oţeteşte.”  (Horatius)

Experienţa individuală a organismului presupune educaţia primită în perioada timpurie a vieţii şi influenţa condiţiilor de creştere şi dezvoltare. S-a demonstrat că sub acţiunea educaţiei la o vârstă timpurie se poate  schimba simţitor gradul de ostilitate faţă de mediu la oameni, unii devenind agresivi, iar alţii, de aceeaşi origine (cu aceeaşi textură genetică), arătându-se mai paşnici. Această particularitate a firii omeneşti era cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată pentru pregătirea militară a copiilor de sex masculin, impunându-li-se deprinderi războinice. (Poporul nostru a fost martor viu al acestui fel de experienţe, când copiii erau răpiţi de turci, iar apoi crescuţi să devină mercenari, într-o ambianţă de ură faţă de sorgintea lor – aşa-numiţii ieniceri).

În prezent, numeroasele studii în domeniu vin cu argumente convingătoare în susţinerea acestei teze, practic neexistând vreun dubiu relativ la veridicitatea ei. În mod empiric, cercetările psihologice par să arate că cel mai rău criminal este un individ care a fost violentat (lovit, bruscat) într-un fel sau altul, de regulă, în copilărie. De aceea, putem afirma cu certitudine că toate relele, cu foarte mici excepţii, vin din copilărie. Psihanalista Melanie Klein a descoperit la copii semne ale unor tendinţe agresive deosebit de puternice îndreptate chiar împotriva propriilor părinţi. Tot ea susţine că violenţa sexuală, sadismul îşi au originea în anii preadolescenţei (Înclinaţii criminale la copiii normali). Psihologul Wilhelm Stekel vine, la rândul său, cu un pasaj ce confirmă cele menţionate mai sus: “Copiii uneori dovedesc o puternică înclinaţie spre cruzime. Ei torturează cu plăcere animalele, îşi distrug jucăriile, se năpustesc asupra părinţilor, muşcă dacă sunt supăraţi şi chiar lovesc… Până şi la copiii cu dotare superioară se pot manifesta aceste tendinţe către cruzime, încăpăţânare şi reacţii de furie.” (Recomandări psihanalitice pentru mame).

În lumina celor expuse, dacă admitem faptul că fiinţa umană e predispusă din start la violenţă, factorul educativ în formarea unui om capătă o importanţă primordială. Din păcate, de cele mai multe ori se întâmplă că tendinţa originară spre agresiune este, din contra, cu exces alimentată din fragedă copilărie. Realităţile vieţii de toate zilele, conjugate cu dorinţa explicabilă a părinţilor de a le altoi fiilor o imunitate psihologică pentru a le înlesni traiul de mai târziu în cadrul societăţii, condiţionează cultivarea în mod conştient la copii a unui comportament ofensiv, sau altfel zis, a unui comportament agresiv. Iar familia, şcoala, casele de copii se arată până în prezent inapte să soluţioneze această problemă.

 

Factorii externi şi diferite frustrări

Motto: “Lipsa banilor stă la baza tuturor relelor.”
(G. B. Shaw)

Omul este, figurat vorbind, ca o oglindă care reflectă întocmai ambianţa în care vieţuieşte şi realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însuşire ce ţine de fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor fiinţelor vii – o modalitate de a supravieţui în lupta pentru existenţă, de a te supune rigorilor înaintate de Natură, care cere individului să fie în concordanţă şi în echilibru cu mediul ambiant. Mediul nostru de viaţă este unul stresant, imprevizibil şi intolerant, un mediu care te obligă să ai un comportament ofensiv pentru a reuşi.

În condiţiile când suntem copleşiţi cu ştiri despre cataclisme, războaie, conflicte interetnice, accidente, poluare, crime, suntem puşi în gardă la nivelul subconştientului, trăim o stare de permanent disconfort psihologic, fiind nevoiţi să ne manifestăm ca atare, adică agresiv, pentru a le demonstra celor din jur că putem ţine piept unui eventual atac din exterior. E un model de comportament specific animalelor, dar, având origine comună, volens-nolens, ne conformăm şi noi acestor particularităţi.  Este vorba despre un fel de mimicrie socială, ce înlesneşte contopirea cu mulţimea şi te cataloghează drept “unul dintre ei”. Cu alte cuvinte, într-o lume violentă comportamentul agresiv este o adaptare, o consecinţă a influenţei mediului de viaţă.

În plus, adesea manifestarea agresivă la oameni derivă din reacţia lor acută la cele mai diverse frustrări cu care se ciocnesc. Chit că, motive de frustrare în societatea noastră sunt destule: începând cu o banală ceartă în troleibuz sau la piaţă şi terminând cu lipsa mijloacelor pentru o existenţă cât de cât decentă. Toate defectele pe care le are un individ sunt sublimate şi transformate în energie negativă, la fel şi toate lipsurile de ordin material, afectiv etc. În linii generale, anume frustrarea stă la baza delincvenţelor – oamenii se răzbună pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal, pe semenii lor care trăiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat vreun rău. Indivizii care nu s-au realizat în viaţă, care sunt nemulţumiţi de ceea ce posedă, dau dovadă frecvent de agresivitate. Psihologul T. Butoi-Severin notează în cartea sa “Psihanaliza crimei”: “Semnificativă în cadrul multor tulburări psihice însoţite de agresivitate este frustrarea relaţiei materne. Astfel, tulburările cu caracter psihopatic ale unor delincvenţi minori, marcate prin lipsa de afectivitate, au în antecedente experienţa unor abandonuri din partea mamei sau a unor despărţiri de durată.” Un recent exemplu ilustrativ de agresivitate cauzată de frustrare ni l-au oferit suporterii selecţionatei Rusiei la fotbal care, în urma înfrângerii echipei lor în faţa formaţiei japoneze, la Campionatul Mondial, şi-au degajat furia şi neputinţa de a interveni devastând şi incendiind totul în jur. Efectul pe care îl are frustrarea asupra comportamentului uman a fost, de altfel, dezvăluit şi în scrierile lui Jean-Jack Rousseau: “Omul sălbatic, după ce şi-a luat masa, este împăcat cu întreaga natură şi e prietenul tuturor semenilor lui. Dar dacă uneori mâncarea lui o râvneşte altcineva?…” Întrebarea, evident, este retorică.

Psihologii susţin că manifestarea agresivităţii la oameni este şi un indiciu al prezenţei complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal dar, de multe ori, dorinţa de a arăta superioritatea faţă de alţii e cauzată de faptul că persoana în cauză se subapreciază. Înjosindu-i sau agresându-i pe alţii, aceşti oameni încearcă să-i coboare pe cei din jur la propriul nivel, se străduie să se prezinte mai duri decât sunt în realitate. Această situaţie poate fi reprezentată printr-o formulă matematică: lucrul dorit – realitatea ş energia agresivităţii. Altfel spus, cu cât distanţa între “vis” şi realitate este mai mare, cu atât e mai pronunţată nemulţumirea de sine şi, respectiv, mai mare agresivitatea. Aceeaşi explicaţie o are şi “coprolalia” – plăcerea erotică simţită de unii bărbaţi în momentul în care femeile sunt şocate de vorbirea lor brutală.

 

Agresivitatea şi relaţiile interumane

Motto: “Trebuie să ne trezim repede, în caz contrar
nu vom avea timp nici să ne trezim.” (G. G. Marquez)

Religia creştină susţine că, în calea lui spre fericirea deplină, omul are de înfruntat trei lucruri (trei nefericiri pământeşti): păcatul, moartea şi răutatea. Deci, din nou ne ciocnim cu răutatea (agresivitatea), şi din nou, acum deja din punct de vedere religios, suntem puşi în situaţia de a neutraliza-diminua-lichida acest flagel al omenirii. Răutatea, de fapt, este acel factor care împiedică îndeplinirea preceptului de bază al creştinismului: “Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Or, în societatea umană a te conforma acestui principiu existenţial pare o utopie. De ce se întâmplă aşa? De ce au loc războaiele şi crimele, de ce oamenii se distrug unii pe alţii, atunci când, potrivit unei legi fundamentale ale naturii, lupta internă până la moarte dintre indivizi e în defavoarea speciei? Pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări, trebuie să luăm în consideraţie particularităţile relaţiilor intraspecifice la animale.

În timpul unei încăierări între câini, cel slab, în cazul că nu are şansă să scape cu fuga, ia “poziţia celui învins”, expunând adversarului cea mai vulnerabilă parte a corpului, de obicei gâtul sau ceafa, iar învingătorul, care cu colţii săi ascuţiţi i-ar putea cauza o rană gravă, nu-l muşcă. El pur şi simplu nu poate face acest lucru: câinele care îşi expune ceafa adversarului niciodată nu va fi muşcat de “inamic”. Ceva similar se întâmplă şi la corbi, care în timpul luptei nu vor ţinti cu ciocul în ochi unul altuia.

Dacă vom închide însă într-o colivie doi porumbei ce se duşmănesc între ei, atunci finalul înfruntării lor va fi trist. Cel mai puternic îl va ciupi necontenit pe adversar, până îl v-a omorî. La fel şi căprioarele – dacă sunt ţinute într-o volieră nespaţioasă, masculul, mai devreme sau mai târziu, îl va înghesui la perete pe cel mai slab, fie femelă sau pui, şi îl va omorî cu coarnele.

De ce câinele se abţine să-l muşte pe duşmanul său răpus, iar corbul nu ciupeşte ochii confratelui? Şi de ce porumbelul sau căpriorul nu sunt înfrânaţi în acţiunile lor? E greu să răspunzi acestor întrebări, dar e absolut evident că odată cu apariţia organelor de atac la animalele răpitoare, pe parcursul evoluţiei speciilor, s-au dezvoltat şi nişte mecanisme de înfrânare, care împiedicau folosirea lor necumpătată. Porumbeii, căprioarele şi alte erbivore însă, n-au evoluate mecanismele de înfrânare. Fiind animale paşnice, posibilităţile lor de a provoca duşmanului răni serioase sunt mult mai mici, ele salvându-se prin fugă, de aceea, atunci când nimeresc în condiţii neobişnuite, în încăperi închise, ele nu mai aleg procedeele de luptă.

Aşadar, în relaţiile cu alţi indivizi din specia sa, fiarele şi păsările răpitoare se dovedesc mai reţinute decât “paşnicele” animale erbivore. Şi aici ajungem la momentul când se profilează întrebarea firească: din ce categorie face parte omul, a “porumbeilor” sau a “lupilor”? La om nici o parte a corpului nu reprezintă o armă serioasă şi, respectiv, instinctul nu impune înfrânări. Noi însă, nefiind “dotaţi” cu arme de la natură, le-am inventat singuri, iar pentru apariţia mecanismelor de înfrânare e nevoie de o perioadă îndelungată de evoluţie.

Aşa explică motivaţia conflictelor interumane corifeii ştiinţei etologice Lorenz şi Eibl-Eibesfeldt. Ultimul, în cartea sa Biologia păcii şi a războiului, susţine că tendinţa de a ucide indivizii conspecifici este o consecinţă a revoluţiei culturale. Şi un grup de cimpanzei, şi un trib de oameni primitivi, pentru a-şi apăra teritoriul de rivali, foloseau aceleaşi procedee, cu deosebirea că omul îşi putea omorî duşmanul cu ajutorul armelor, pe când cimpanzeii nu. În acest caz, chiar dacă la om există un mecanism ce împiedică uciderea confraţilor săi, omorul a devenit un act atât de rapid, încât mecanismul înfrânării nu reuşea să fie activat. O lovitură fulgerătoare cu arma permitea uciderea adversarului înainte ca acela, prin gesturi corespunzătoare, să ceară îndurare.

Savantul finlandez Pekka Kuusi propune o versiune proprie. El este de părere că, de vreme ce oamenii sunt un produs al dezvoltării informaţionale şi culturale, ei îl interpretează ca individ conspecific doar pe acela care posedă aceeaşi informaţie sau este adept al aceluiaşi cult (religios, comportamental, etnic etc.). Toţi cei care urmează alte norme comportamentale sunt catalogaţi automat drept străini. Iar în cazul unui element străin, mecanismele de înfrânare a agresiunii şi omorului nu mai funcţionează. Astfel se explică războaiele dintre naţiuni, conflictele interetnice şi interconfesionale, antisemitismul, rasismul şi discriminările – oamenii posedă un bagaj informaţional diferit şi nu tolerează alte interpretări şi forme comportamentale. Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 de la New-York şi Washington reprezintă la rândul lor o consecinţă a unei confruntări dintre două mentalităţi, dintre două civilizaţii.

Toate aceste dezvăluiri ale psihologiei umane conferă o notă accentuată de îngrijorare, deoarece atât istoria cât şi realităţile din ultimul timp, marcate de conflicte la scară globală, vin să confirme ipotezele sus-menţionate. Iar crearea armelor de distrugere în masă măreşte considerabil pericolul declanşării unui proces de autodistrugere a speciei Homo Sapiens.

Cum vom reuşi să punem capăt acestei tendinţe distructive: prin intermediul religiei, culturii, moralei, ştiinţei, sau poate al unui… ajutor extraterestru!? E greu de spus – până acum aportul acestor factori nu a fost suficient de relevant. Cel puţin, la momentul actual, ne consolează faptul că suntem conştienţi de amploarea pericolului. Dar, ne va ajuta oare raţiunea să-l depăşim?…

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/b/b0/Copyright.svg/110px-Copyright.svg.png Dorian Furtună, etolog.

Publicat în Revista “Contrafort”,

Nr. 9-10 (95-96), septembrie-octombrie 2002

http://www.contrafort.md/old/2002/95-96/425.html

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *