Când judecătorii devin victime ale emoțiilor

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Să ne gândim că şi judecătorii sunt fiinţe umane vulnerabile emoţional, ale căror decizii nu întotdeauna sunt complet raţionale şi nepărtinitoare. O constatare aproape amuzantă a fost făcută în urma unui studiu asupra judecătorilor israelieni; aceștia erau dispuși să dea sentințe mai favorabile inculpaților și să-i elibereze pe cauțiune atunci când… erau mai sătui, adică dimineața, după dejun, sau imediat după prânz.

Diferența în luarea deciziei judecătorești este impresionantă: deținuții care se prezentau dimineața la judecată primeau permisiunea de a fi eliberați pe cauțiune în peste 65% din cazuri, cei care se prezentau târziu în cursul zilei – în mai puțin decât 10% din cazuri. Deci, un judecător flămând va fi mult mai sever decât unul sătul și odihnit. Constatarea a fost făcută în baza a 1 112 audieri pentru eliberarea pe cauțiune, pentru deținuții din patru închisori israeliene; subiecții studiului au fost opt judecători, analizați pe o perioadă de zece luni.

În psihologie este cunoscută și starea numită „oboseală de a lua decizii” („decision fatigue”), proprie și demnitarilor, și judecătorilor; ea se întâlnește atunci când individul este nevoit vreme îndelungată să facă o alegere, să ia o hotărâre dificilă, se confruntă cu o dilemă. Așadar, judecătorii sunt și ei victime ale unor simple procese fiziologice și ale reacțiilor emoționale, care le influențează deciziile; nemaivorbind de factorii ideologici și de sistemul personal de credințe și valori.

A fost efectuat și un alt studiu foarte interesant, când un grup din 30 de oameni a fost rugat să dea nişte verdicte judecătoreşti, în timp ce creierul lor era scanat prin metoda tomografiei cu rezonanţă magnetică. „Judecătorilor” li s-a citit o serie de scenarii, în care un individ numit John săvârşea patru tipuri de infracţiuni: omor, vătămare corporală, atac, furt. În jumătate din cazuri, se spunea că infracţiunea era intenţionată, în alte cazuri – neintenţionată. Scenariile le erau citite în două variante: în formă emoţională şi în formă de date şi constatări seci.

După citirea scenariului, oamenii supuşi experimentului erau rugaţi să dea sentinţa, a cărei gravitate varia pe o scară de la 0 la 9 puncte. Ei bine, ce au descoperit cercetătorii? Mai întâi de toate, s-a constatat că stilul în care este povestit cazul influenţează decizia „judecătorilor”: dacă infracţiunea era relatată emoţional, cu descrieri vii şi figuri retorice, sentinţa era mai aspră. Totuși acest impact se producea numai în cazul scenariului când acuzatul era învinuit de omor intenţionat. Dacă se spunea că omorul fusese neintenţionat, stilul descrierii crimei n-a avut nicio influenţă asupra „judecătorilor”.

Deci, o primă concluzie ar fi că atunci când examinează cazurile de omor, corpul judecătoresc trebuie să fie foarte atent asupra modului şi formei în care este prezentată informaţia. Tomograful care scana creierul a arătat lucruri curioase. În momentul luării deciziei, erau activate două zone cerebrale: scoarţa dorsolaterală prefrontală (responsabilă de analiza raţională) şi amigdala (responsabilă de reacţii impulsive şi emoţionale). Activitatea amigdalei sporea brusc atunci când istoria infracţiunii era redată emoţional; însă dacă era specificat caracterul neintenţionat al infracţiunii, se conecta o reţea de neuroni (din regiunea tempoparietală-medial-prefrontală) care neutraliza impactul amigdalei.

Studiul a demonstrat cât de vulnerabili din punct de vedere psihologic (şi neurologic) suntem noi în faţa manipulărilor retorice; o povestire spusă emoţionant ne poate schimba serios atitudinea şi comportamentul. Pe de altă parte, dacă se va pune accentul pe prezumţia nevinovăţiei şi, mai ales, dacă se va susţine că infracţiunea a fost comisă neintenţionat, sporesc şansele să ne controlăm impulsurile, iar sentinţa să fie luată pe cale mai raţională.

În sfârșit, și judecătorii pot suferi de anumite tulburări psihice, fără ca acestea să fie vizibile la prima vedere și diagnosticate. Există mărturii ale persoanelor care au activat în sistemul judecătoresc, conform cărora mulți magistrați ar suferi de boli psihice, însă în lipsa unui control psihologic obligatoriu acestea nu sunt constatate oficial. Iată un extras din mărturiile unui fost judecător din România:

„Practic nu există instanță, spunem noi, în care să nu întâlnim o persoană cu probleme. Boli psihice evidente. Din păcate, sistemul nu are soluții pentru ei, adică nu putem să-i pensionăm medical, nu ai ce să le faci. De obicei sunt ținuți acolo, din milă și din confraternitate… Îi ținem, îi protejăm. Nu merge să faci controale. Pentru că psihologul este o formă de limitare, o obligare. Să mă supui pe mine ca judecător la un control psihologic obligatoriu, este o limitare pe care mi-o aduci mie. Și nu ai voie să mă limitezi. Eu ca judecător sunt numit pe viață, nu mă poate da nimeni jos de-acolo, nici politicul, nimeni, nimeni. Asta e ideea inamovibilității judecătorului”.

 Cunosc din mărturii private despre cazuri bizare care se produc și în judecătoriile din Republica Moldova; bunăoară, despre un magistrat care în timpul ședinței de judecată ședea cu fața spre fereastră, ținând picioarele ridicate pe masă, fumând o țigară și insultând părțile procesului. Aici nu e vorba despre neglijență în serviciu, ci despre o psihopatie tipică. Așadar, înţelegem că şi judecătorii pot fi afectaţi emoţional în luarea deciziilor sau pot avea anumite tulburări psihice, ceea ce reprezintă o altă provocare şi pentru sistemul justiţiar, şi pentru neuroştiinţe.

 

© Dorian Furtună, etolog

Alte articole la acest subiect:

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *