Canibalismul: origine și tradiții

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

În Paleolitic, triburile învecinate se războiau și se omorau pentru resurse și teritoriu. Însă există o latură și mai dezagreabilă în explicarea primelor omoruri: ele au fost un efect colateral al vânatului.

Acum circa 800.000 de mii de ani, pentru hominizi era un lucru firesc consumarea duşmanului răpus şi omorârea copiilor acestuia, al căror creier reprezenta după toate probabilităţile un deliciu alimentar în acele vremuri. Hominizii de altă specie şi chiar şi cei din alte populaţii erau frecvent consideraţi un fel de „vânat“.

Deci nu ar trebui să ne surprindă că şi primii oameni asemănători nouă din punct de vedere fizic (numiţi şi Homo antecessor) au practicat canibalismul; ei disecau şi prelucrau corpurile umane după aceleaşi tehnici ca şi corpurile animale. Nu era vorba despre vreun ritual anume, ci despre o procedură elementară de vânare a altor hominizi, cu scop de consumare a acestora în calitate de hrană.

Era o practică larg răspândită şi probabil că grupurile de Homo antecessor aveau înclinaţia de a nimici alte grupuri de oameni, inclusiv conspecifici, atât în scopuri de eliminare a concurenţei, cât şi cu scop de completare a resurselor alimentare. În tot cazul, încă în Pleistocenul mijlociu (aproximativ acum 240 – 126 mii de ani) existau cranii de Homo sapiens cu urme de lovituri aplicate cu arme primitive.

Vânătorii de cranii au existat şi acum aproximativ 15.000 de ani pe teritoriul Marii Britanii, unde consumarea celor răpuşi era un lucru obişnuit. Cercetătorii au găsit rămăşiţe ale oaselor unor adulţi şi ale unui copil de 3 ani, măcelăriţi şi utilizaţi în alimentaţie de către alt grup de oameni.

Cu timpul, vânarea indivizilor străini s-a transformat la unele populaţii de oameni într-un „cult“, cum e cel al „vânătorilor de cranii“ contemporani din Papua Noua Guinee. În tribul brazilian tupinamba, consumarea prizonierilor putea fi amânată vreme de câțiva ani, dar în cele din urmă ei oricum erau măcelăriți în cadrul unui ritual foarte compex.

În unele culturi, se consuma și carnea semenilor din același trib, care au murit. Arheologii susțin că în cadrul culturii Cucuteni, înfloritoare acum 4000 de ani pe teritoriul României actuale, carnea morților era consumată, iar oasele lor erau pisate și amestecate cu lutul din care se făceau vase de ceramică. Arheologul român Maria Diaconescu a atras atenția asupra lipsei cimitirelor în comunitățile din cultura Cucuteni; ea este convinsă că nu se vor găsi niciodată cimitire, fiindcă oamenii culturii Cucuteni îşi mâncau ritualic morţii.

„Canibalismul ritualic exista şi la alte populaţii. Morţii erau consumaţii de familie, în principal, pentru ca spiritul, forţa şi calităţile acestora să fie transmise urmaşilor, ca defunctul să rămână şi în continuare în sânul familiei. Să fie ca un spirit protector al clanului”, explică arheologul.

E surprinzător să constatăm că în Europa canibalismul a fost o practică frecvent întâlnită până acum două-trei secole, în special în scop medicinal. Sângele bebeluşilor era considerat tămăduitor, fragmentele de corp ale mumiilor erau consumate la scară industrială, cu grăsimea şi sângele persoanelor executate încercau să se trateze bolnavii de epilepsie. Pe insulele daneze Amak şi Møn, bunăoară, mulţimile de epileptici aşteptau cu nerăbdare decapitarea condamnaţilor pentru a putea strânge în cupe sângele proaspăt care se scugea din corpul încă în spasme. În vitrinele farmaciștilor erau expuse sticluțe cu sânge de om, el fiind foarte solicitat ca ”elixir al întineririi”.

Regele Angliei Charles al II-lea obişnuia să bea tinctură din cranii de om; curios că aceste cranii îi erau aduse din Irlanda. Despre Papa Innocent al VIII-lea se spune că, fiind pe patul de moarte, ceru în disperare să i se dea să bea sânge preluat de la trei băieţi. Existau reţete amănunţite despre cum trebuie preparată carnea de om, cum trebuie consumată şi care e vârsta optimă pentru indivizii supuşi sacrificării.

De o enormă popularitate se bucurau mumiile. Pare uluitor, însă pasiunea pentru consumul de mumii şi de carne de om a fost atât de răspândită, încât, către anul 1600, 95% dintre mormintele din Egipt au fost jefuite. Regele François I al Franţei, purta mereu cu el o punguţă cu praf de mumie în caz că avea nevoie ”să se trateze”. Când mumiile au devenit un mare deficit, oamenii au început să apeleze la carnea sclavilor, pe care îi sacrificau, sau chiar a leproşilor.

În Europa, către sfârşitul secolului XVII, unele cimitire erau păzite de soldaţi înarmaţi, pentru a nu permite profanarea mormintelor şi scoaterea cadavrelor. Erau înalt apreciate și corpurile ce aparțineu criminalilor executați; în mod particular, grăsimea extrasă era considerată un leac eficient împotriva reumatismului. Doar prin legi dure şi pedepse impuse în secolele XVIII şi XIX s-a reuşit încetarea acestor deprinderi oribile.

Unele practici într-un fel canibalice nu au dispărut nici în secolul XXI, dacă ne gândim la câtă lume aplică pe faţă sau consumă placenta copiilor nou-născuţi sau embrioni avortaţi. Cultura abia dacă a reuşit să inhibe şi să tabuizeze unele înclinaţii canibalice ale firii noastre ancestrale.

 

 © Dorian Furtună, etolog

În imagine: Sculptură a unei femei care comite un act de cannibalism; Europa, 1650.
Autor: Leonhard Kern, sculptor german (1588–1662).

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

  • raresm says:

    Tin sa te anunt ca si in lumea civilizata a secolului 21 inca se mai practica canibalismul. Extrem de multe mame din Germania si Uk isi gatesc si apoi mananca propria placenta…in scop medicinal.

  • Pastrarea referintelor pentru eventuala carte nu mi se pare foarte etica. Pana cand publici cartea articolele sunt doar o insirurire de pareri personale, deci nu sunt credibile. 🙂

    Despre tema articolului: cand apreciezi ca au inceput sa apara inhibitii normate social (tabuu-uri) asupra canibalismului?

    Ar ajuta prezentarea unei distinctii intre exo si endocanibalism atat ca origine cat si ca functie.

    Ce poti spune despre dezavantajele consumarii de carne conspecifica, in special creier? (vezi "kuru" din Papua)

  • M-am convins ca pentru publicul larg înșiruirea surselor (și la mine sunt deosebit de multe), îngreunează cititul. Miza mea e să ofer informații și explicatii în articolele mele, pentru cât mai mulți oameni interesați de subiect, fără a transforma procesul in lectii academice.

    Cei dornici sa afle și sursele, vor aștepta cartea. Sau vor vizita blogul meu in engleza (unde am o parte din articole traduse):
    http://socialethology.com/
    Sau, in particular, pentru fiecare teza in parte pot prezenta sursele.

    Unele articole cu surse le voi transmite pentru reviste științifice și culegeri.

    P.S. Printre dezavantajele consumului de carne conspecifica poate fi infectarea cu unele boli. Așa s-a intimplat în cazul neanderthalienilor, care s-au molipsit cu o formă de encefalopatie spongiformă transmisibilă, datorată canibalismului intraspecific. Există ipoteza că au și disparut din cauza asta. Dar despre disparitia lor voi povesti mai mult in unul din urmatoarele articole.

  • Cristi Sile says:

    Consumul carnii a modelat gandirea si comportamentul omului de la inceput si pana in zilele noastre. De pilda, expresii ca *barbatie, incredere in sine, atitudine*, sunt un fel de eufemisme si au mai ales relevanta pentru epoca de piatra, cand agresivitatea, sangele rece, constituiau trasaturi psihice esentiale pentru supravietuirea individulului si implicit a grupului din care facea parte. In ziua de azi ne ghidam dupa aceleasi valori stravechi, ce-i drept, frumos ambalate in expresii sonore ce au menirea de a ne mangaia timpanul si orgoliul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *