Ce este frustrarea și de ce ne face agresivi

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Un caz teribil s-a întâmplat în aprilie 2014 într-un oraş din provincia chineză Fuzhou. Un bărbat de 37 de ani, aflat la volanul unui Lexus, a intrat violent într-un grup de oameni, omorând şase persoane, inclusiv trei copii, şi rănind grav alte treisprezece. El i-a lovit intenţionat, după care a ieşit din automobil şi a ameninţat că va exploda o canistră cu benzină. Când la locul crimei a venit poliţia, bărbatul şi-a explicat acţiunile prin… probleme de familie. Din cauză că soţia sa intenţiona să-l părăsească, el a fost cuprins de o furie care s-a transformat într-un act îngrozitor de omucidere.

Acest caz pare greu de explicat, însă el nu este unul izolat; s-au produs numeroase alte incidente şocante în China, cu omorârea a zeci de persoane pe motiv de supărare sau furie. Cazuri asemănătoare se produc şi în alte ţări ale lumii. La originea lor stă manifestarea extremă a unei stări comportamentale universale, foarte curioase şi pe larg întâlnite în societatea umană – frustrarea. Fiind strâns conectată cu agresivitatea umană, frustrarea necesită o prezentare desfăşurată.

Cuvântul „frustrare” a devenit foarte răspândit în discursurile sociale şi politice din ultimele decenii atât în ţările în curs de tranziţie spre democraţie, cât şi în ţările înalt dezvoltate. Mai ales în vocabularul psihologilor sociali şi al psihanaliştilor cuvântul „frustrare” ocupă o poziţie aparte, aproape privilegiată. Dar ce este frustrarea şi de ce i se acordă atâta atenţie?

În termeni psihologici, frustrarea este o stare psihoemoţională în care se găseşte un individ atunci când i se refuză sau când îşi interzice el însuşi satisfacerea unor dorinţe sau a unor cerinţe de origine pulsională/instinctuală; deci, frustrarea este consecinţa unor inhibiţii, a unor interdicţii, a unor insatisfacţii.

Ca să exemplific, frustrare este atunci când un individ are senzaţie de foame, însă nu are posibilitate să obţină hrană sau atunci când cineva îl umileşte verbal, iar el nu are posibilitate să-i răspundă în acelaşi mod şi trebuie să rabde. Cu cât mai puternică este dorinţa inhibată, cu cât mai mult este blocată satisfacerea unei nevoi fiziologice, cu cât mai intens este stimulul deranjant, cu atât mai mare va fi frustrarea. Frecvent, frustrarea este însoţită de iritare şi tensiune emoţională, se manifestă prin reacţii de furie, agresivitate, prin stres fiziologic.

Adeseori, un individ frustrat poate demonstra violenţă fizică și verbală, ca o formă de eliberare nervoasă, alteori însă, din contra, se poate închide în sine, poate deveni apatic, melancolic, poate fi bântuit de gânduri suicidale, se poate îmbolnăvi la propriu. Frustrarea este omniprezentă şi practic inevitabilă, ea este inseparabilă de istoria vieţii fiecărui om luat în parte şi reprezintă una dintre principalele cauze ale existenţei violenţei în plan social. Înţelegând specificul şi mecanismele apariţiei frustrării, vom înţelege mai bine cum şi în ce condiţii este declanşat instinctul agresivităţii în societatea umană.

Frustrarea a fost studiată în cadrul diferitor ştiinţe, în toate cazurile fiind scos în evidenţă modul agresiv prin care reacţionează indivizii ca răspuns la situaţiile frustrante. În domeniul psihologiei sociale a fost formulată Ipoteza frustrare-agresiune (Frustration-Aggression Hypothesis), a cărei denumire vorbeşte de la sine. Propusă de John Dollard, Neal E. Miller şi colaboratorii lor, ipoteza poate fi exprimată pe scurt astfel: condiţiile economico-sociale precare provoacă frustrare socială, care, la rândul ei, potenţează agresivitatea socială. În plan individual, ori de câte ori este împiedicată realizarea unei intenţii, apare o stare de frustrare, care se poate exterioriza printr-un răspuns agresiv.

Mai târziu, o controbuție substanțială la fundamentarea și explicarea Ipotezei frustrare-agresiune a adus-o psihologul american Leonard Berkowitz. Frustrarea este un fenomen nu doar psihologic, ci şi etologic, fiind proprie pentru majoritatea filumurilor de animale, chiar şi pentru nevertebrate. Apicultorii, bunăoară, cunosc foarte bine cât de uşor pot fi iritate albinele prin simpla strămutare a stupului acestora. Albinele devin mai frustrate şi, respectiv, mai agresive în lipsa culesului, în zilele caniculare, în prezenţa unor mirosuri înţepătoare, în cazul când le este perturbat bioritmul.

Foarte vizibile sunt reacţiile de frustrare la mamifere. Experimentele pe unele specii de maimuţe au arătat că ori de câte ori le era provocat un şoc electric, maimuţele îşi revărsau furia spre alte animale sau erau în căutarea unui obiect neînsufleţit în care să lovească; manifestarea agresivităţii era în funcţie directă de intensitatea şocului electric.

Nu doar durerea acută, ci și cea cronică sporește iritabilitatea și agresivitatea animalelor. Există numeroase relatări despre atacurile pe care le-au suportat veterinarii care tratau animalele bolnave; despre atacuri au relatat și stăpânii acelor animale. La câini au fost evidenţiate stări de agresivitate nemotivată, generată de o senzaţie de durere (dacă sufereau de vreo boală); stăpânii riscă să fie muşcaţi dacă se ating de câini în aceste momente şi adeseori nici nu bănuiesc care e sursa frustrării şi furiei animalului lor domestic.

Efecte similare sunt înregistrate în cazul oamenilor; disconfortul fiziologic ne face mai nervoşi. În unul din experimentele efectuate de psihosociologul american Leonard Berkowitz a fost demonstrat că simplul fapt că indivizii ţin mâinile într-un vas cu apă rece, care le provoacă senzaţii de durere, îi face pe aceştia să devină mai iritaţi şi mai dispuşi să se comporte ostil faţă de alţi participanţi la experiment sau faţă de experimentator.

Stresul emoțional e la fel de frustrant. Gelozia, de exemplu, este o formă de frustrare, proprie și ființelor non-umane. Ea a fost identificată la câini, care sunt geloși dacă stăpânul lor acordă atenție altui patruped. La oameni, gelozia este pusă în evidență încă la bebelușii de doar șase luni, care protestează dacă o văd pe mama lor interacționând cu un alt copil; ei își arată nemulțumirea pe cale vocală, afișează tristețe, furie, încercări de a îndepărta persoana terță.

O frustrare puternică poate fi cauzată și de simplul fapt că cineva râde de noi, ne ironizează. Unii oameni suferă de gelotofobie – frica exagerată față de râsete, frica de a nimeri în vreo situație ridicolă. Aceste persoane, mai ales bărbații tineri, pot reacționa prin explozii de furie și violență în caz că își închipuie că cineva a râs de ei.

Comportamentul agresiv al șoferilor în trafic, de asemenea, e datorat adeseori diferitor stări de frustrare. Fiindcă oamenii nu-și pot exprima prin voce opinia, nemulțumirea sau furia, ei claxonează, gesticulează violent, fac manevre periculoase de intimidare (mai ales că se simt anonimi și pe „teritoriul” lor). La șoferi, incapacitatea de a vorbi sporește tensiunea nervoasă și ea se dezlănțuie în forme de exprimare mai gestuale, mai primitive, mai agresive.

frustrarea trafic

În mod firesc, factorii care declanşează frustrarea diferă în funcţie de vârstă, deoarece fiecare vârstă are nevoile sale psihofiziologice. Iată de ce factorii frustranţi tipici pentru un prunc (lipsa de îmbrăţişări sau alimentaţia neregulată) diferă de factorii frustranţi proprii unui adolescent, iar aceştia din urmă diferă de factorii valabili în cazul unei persoane adulte cu stare familială. Neîmplinirea nevoilor psihofiziologice dezvoltă la orice vârstă nevroze şi înclinaţia spre agresiune, fie în raport cu indivizi din jur, fie în raport cu unele obiecte neînsufleţite. În societatea contemporană frecvent nu s-a ţinut cont de unele nevoi psihofiziologice primare, drept urmare avem în jurul nostru atâţia indivizi nervoşi, frustraţi şi, respectiv, agresivi.

Psihiatrul Lev Gertsik, unul dintre fondatorii psihoterapiei în Federaţia Rusă, afirma că plasarea pruncilor în creşe pentru copii (o practică foarte răspândită în URSS) a avut efecte nefaste asupra sănătăţii psihice a acestora, deoarece i-a distanţat de mamă, i-a lipsit de mângâieri şi îmbrăţişări; cu alte cuvinte, i-a lipsit de afecţiune şi de trăirea unor emoţii necesare la acea vârstă. Din cauza unor astfel de erori în educaţie, încă în copilărie se pun bazele nevrozelor de lungă durată şi a frustrărilor; la o scară mai largă, în aşa mod se pun bazele unei societăţi formate din indivizi agresivi.

Putem înțelege că, într-un anumit sens, frustrarea este un mecanism nu doar firesc, ci și util de manifestare emoțională și comportamentală, deoarece urmărește asigurarea nevoilor individului. John Bowlby, autorul Teoriei ataşamentului (Attachment Theory), admitea că mânia și furia copilului mic față de absența mamei (sau a altei persoane dragi) este o manifestare utilă, menită să prevină alte comportamente de neglijare, potențial periculoase pentru copil.

Scopul acestor reacții de mânie, exprimate prin strigăte și plânset, este, așadar, de a proteja relația cu persoana dragă, a cărei prezență este vitală. Manifestarea furiei este o luptă pentru. Ne putem doar imagina situația acelor bebeluși și copii mici care au fost plasați în orfelinate sau instituții pentru persoane cu handicap; frustrarea și chemarea lor nu primește niciun răspuns din partea vreunui părinte, ceea ce le transformă viața în coșmar.

Autorul român Marius Panait face următoarele mărturii despre experiența sa ca îngrijitor într-o organizație unde erau plasați copii mici cu handicap (preluați dintr-o instituție de stat): „În primele luni copiii erau extrem de agitați, uneori culminând cu accese de violență ce nu puteau fi controlate, vecine cu nebunia unui om mare. Dacă până atunci nu văzuseră decât patru pereți, astăzi noile condiții, chiar dacă erau de zeci de ori mai bune decât aveam fiecare acasă, asupra lor aveau un impact năucitor.

(…) Unii se loveau cu capul de pereți automutilându-se, spărgeau geamurile ușilor cu capul, își smulgeau părul din cap, se aruncau și se izbeau violent de podea și singurul lucru pe care-l puteam face pentru ei era să-i luăm în brațe și să-i ținem strâns, pentru a-i împiedica să se rănească mai tare. Majoritatea nu puteau vorbi, nu puteau comunica, nu se puteau face înțeleși, lucru care-i făcea să se manifeste și mai violent, iar noi nu eram deloc pregătiți pentru asta”.

Aceste descrieri oripilante arată atât soarta deplorabilă a copiilor abandonați, cât și formele în care se poate manifesta frustrarea cauzată de insatisfacerea unor necesități primare la o vârstă fragedă, printre care și prezența unei persoane de atașament.

Un comportament agresiv al copiilor mici, cauzat de frustrare, pe care îl cunosc majoritatea părinților, este temper tantrum. La 85-90% dintre copii a existat cel puțin un episod de temper tantrum pe parcursul copilăriei timpurii, de regulă, între 18 luni și 3 ani; el se manifestă prin accese impredictibile de furie, țipete, aruncarea obiectelor, lovituri, căderi pe podea, răsuciri ale corpului etc. Și bebelușii au expresii de temper tantrum, numai că la ei, din cauza slăbiciunii fizice, ele se manifestă doar prin țipete și grimase.

frustrarea Temper-Tantrums

 

Acest comportament este cauzat de o frustrare intensă, de acumularea unui stres, de o nemulțumire acută, cum ar fi o provocare fizică, lipsa atenției din partea adulților, neoferirea unui obiect dorit, incapacitatea de a se face înțeles. Către vârsta de patru ani, temper tantrum este tot mai rar întâlnit, deoarece cortexul din lobii frontali ai creierului devine mai dezvoltat și permite un control emoțional mai bun. Odată cu maturizarea, apar alte frustrări și noi forme de reacție la ele.

Pentru adolescenţi, care se află la vârsta afirmării şi a competiţiei pentru rang social, orice eşec personal poate fi deosebit de frustrant. S-a constatat că adolescenţii agresaţi fizic vor fi mai bolnăvicioşi la maturitate (vor suferi de inflamaţii), în timp ce indivizii agresivi, din contra, vor beneficia de o stare mai bună a sănătăţii, din motive fiziologice şi graţie unei poziții ierarhice mai înalte pe care, de regulă, o obţin.

Deci, rangul social inferior și umilința cauzează o frustare cronică, având consecințe psihice și fiziologice pe termen lung; dacă frustrarea nu poate fi exprimată prin reacții comportamentale, ea se manifestă la nivel de procese ale organismului.

Cercetătorii au descoperit că până şi rateurile în jocurile video (indiferent dacă sunt sau nu violente) provoacă la adolescenţi stări de furie şi comportamente agresive. În psihologia jocurilor video este utilizat termenul „renunţ din furie” („rage quitting”), pentru a descrie cazurile când individul nemulţumit de prestația sa abandonează brusc jocul; înfuriat, el poate lovi în scaun, în canapea, îi agresează verbal pe apropiaţii săi. Stări asemănătoare au fost de nenumărate ori observate în sport, atunci când vreun jucător nemulţumit de evoluţia lucrurilor pe teren se retrage plin de emoţii negative şi agresivitate.

Privarea de hrană este unul dintre cei mai frustranţi factori, la toate speciile şi pentru oamenii de toate vârstele. Chiar şi între indivizii înrudiţi (cum ar fi puii din acelaşi cuib), lipsa hranei provoacă agresiuni fizice şi comportamente de dominare şi exploatare. În comunităţile umane sărace, sporirea aprovizionării cu hrană contribuie la reducerea semnificativă a violenţei domestice; în particular, femeile sunt mai puţin bătute de soţii lor.

Pe timp de criză alimentară, femeile pot fi mai frecvent agresate, deşi ele nu poartă vreo vină pentru faptul că familia îndură foame. În lipsa resurselor energetice creierul falimentează în stăpânirea impulsurilor agresive şi în păstrarea autocontrolului. La omul flămând apare senzaţia de furie, el se enervează uşor, ia decizii mai severe.

Putem găsi expresii ale frustrării în cele mai ciudate comportamente. Bunăoară, cunoscuta deprindere a unor oameni de a-și roade unghiile tot poate fi încadrată în categoria reacțiilor la frustrare (alții își ciupesc pielea, își rotesc părul în jurul degetelor sau își smulg genele). Aceste comportamente de tip compulsiv sunt proprii pentru persoanele care se plictisesc ușor, tind să fie mereu productive sau să atingă perfecțiunea în activitățile lor. Fiindu-le dificil să se relaxeze, persoanele în cauză nu suportă mersul „normal”, lent al lucrurilor și urmăresc atingerea cât mai rapidă a obiectivelor.

Atunci când sunt nevoite să facă o pauză, ele simt o tensiune nervoasă, o insatisfacție, un disconfort din cauza energiei debordante sau a dorinței de acțiune, altfel zis, apare un gen de frustrare, care se manifestă inclusiv prin roaderea unghiilor. Practic, acest obicei poate ajuta la compensarea stării de nervozitate și la consumarea stării de frustrare într-un mod relativ inofensiv, dacă se întâmplă rar. Însă e nevoie de autocontrol, iar în anumite cazuri și de consultare psihiatrică, dacă obiceiul devine obsesiv și se produce o autoagresiune vădită (cum este, de exemplu, în cazul trichotillomaniei – smulgerii genelor în diverse situații de disconfort).

Nu toți oamenii reacționează la fel de agresiv sau emoționant în situații de frustrare. Alături de diferențele de sex, vârstă și educație, există și diferențe neuronale. Dacă am putea împărți indivizii în mod convențional în două categorii – cu agresivitate înaltă și cu agresivitate redusă, vom descoperi că ei se comportă diferit ca răspuns la factorii iritanți.

Una dintre explicații este că la indivizii prea agresivi anumite regiuni ale creierului funcționează puțin altfel. În particular, la ei este mai redusă activitatea în cortexul cingulat anterior dorsal și în cortexul prefrontal dorsolateral, zonele cele mai recent evoluate ale creierului uman, responsabile pentru controlul cognitiv al impulsurilor și emoțiilor. Respectiv, acestor oameni le este dificil să-și controleze reacțiile și să-și potolească furia.

frustrarea tyson

Probabil boxerul Mike Tyson, care a mușcat într-un moment de frustrare urechea oponentului său Evander Holyfield, în timpul unui meci din Las Vegas, în 1997, face parte din categoria oamenilor cu un autocontrol deficitar. Apropo, Tyson însuși a mărturisit ulterior că uneori, în momentele fierbinți ale competiției, „pur și simplu poți deveni foarte frustrat”.

În general însă, indiferent de diferențele individuale în răspunsul la situațiile de frustrare, toți oamenii au înclinația nativă de a reacționa agresiv. Frustrarea este unul dintre principalele detonatoare ale agresivității umane și, cu cât mai bine vom înțelege mecanismul frustrare-agresivitate, cu atât mai aproape vom fi de identificarea unor soluții pentru combaterea furiei și a violenței sociale. Sau cel puțin le vom putea anticipa.

© Dorian Furtună, etolog

 

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Comments

  • Andreea says:

    Stresul domina viata de dupa 1990. In principal e cauzat de lipsa unui loc de munca bine platit. De aici, faptul ca nu sunt bani. Inainte, stiai ca paine in centrul are un pret si la tine-n cartier, acelasi pret. Acum e economie de piata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *