Ce spune experimentul lui Zimbardo despre firea umană

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Un impact hotărâtor asupra modului în care se manifestă un individ îi revine şi contextului în care acţionează acesta. Profesorul Philip Zimbardo, de la Stanford University, a fost cel care a demonstrat în cadrul faimosului său experiment al „falsei închisori” din 1971 că, în funcţie de contextul în care se află şi rolul pe care îl joacă, fiinţa umană se poate abrutiza dincolo de orice limită, pierzându-şi reperele morale şi etice sănătoase.

Zimbardo şi-a propus să dezvăluie posibilele cauze ale degradării indivizilor şi ale climatului dezumanizant din închisorile americane. Ipotetic, puteau fi mai multe cauze: sadismul gardienilor, personalitatea antisocială a condamnaţilor sau contextul privării de libertate în sine.

Pentru a verifica ponderea acestor influenţe, psihologul a selectat un grup de voluntari, cărora li s-a propus să participe la un experiment asupra „vieţii din închisoare”, care urma să dureze două săptămâni, cu acceptul participanţilor că le vor fi suprimate pe durata experimentului anumite drepturi civile. Alegerea subiecţilor experimentului s-a făcut printr-un anunţ în ziarele locale, în care s-au promis 15 dolari pentru participarea la un studiu referitor la viaţa în închisoare.

Din cele aproximativ 100 de persoane care au răspuns la mesajul din ziare au fost selectaţi, ca urmare a evaluărilor psihologice şi a unor interviuri, 24 de studenţi; au fost acceptaţi doar indivizi care erau cât mai aproape de media statistică din punctul de vedere al profilului psihologic, fără antecedente penale, fără probleme de ordin psihic. Din cei 24 aleşi, 18 au participat efectiv la experiment, 9 ca „gardieni”, 9 ca „deţinuţi”, puşi ulterior să se încadreze într-un scenariu cât mai autentic, derulat la Palo Alto, un orăşel din California.

Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, cei 9 studenţi desemnaţi aleator să fie prizonieri au fost aduşi la sediul închisorii improvizate din Stanford de către poliţie – care a acceptat să colaboreze cu Zimbardo –, ei fiind „acuzaţi” de furt şi jaf armat. Închisoarea a fost organizată din trei celule, fiecare având câte 3 „prizonieri”. După ce au fost dezbrăcaţi, „despăducheaţi” (daţi cu spray deparazitant), tunşi şi transformaţi în condamnaţi anonimi (cu o salopetă de pușcăriaș ce purta un număr de identificare şi fără lenjerie pe corp), „deţinuţii” au fost preluaţi de „gardieni”.

Aceştia din urmă, îmbrăcaţi în uniformă haki, cu ochelari de soare negri, baston de cauciuc şi un fluier, puteau recurge la orice formă de „corecţie” pentru „păstrarea ordinii” pe care o considerau potrivită, fără a ajunge însă la violenţă fizică. De aici încolo, realităţile au derulat după un scenariu tulburător. Spre surprinderea organizatorilor experimentului, „gardienii” au intrat destul de repede în rol, au inventat pedepse şi au folosit metode de teroare psihologică pentru a-i intimida pe „prizonieri”.

zimbardo

Deveniţi stăpâni pe situaţie, „gardienii” au manifestat progresiv atitudini tot mai ostile faţă de cei „slabi”, impunându-le obedienţa, prin pedepse iniţial simbolice, apoi tot mai veritabile, ajungându-se într-un final la agresiuni fizice indirecte (refuzul de a le oferi mâncarea) sau directe (lovirea cu bastonul). „Gardieni” i-au umilit la propriu pe „prizonieri”, forţându-i să cureţe WC-uri cu mâinile goale, să îndure forme de umilire sexuală şi să doarmă goi pe podeaua din beton. Cele mai multe acte de violenţă şi abuz împotriva acestora s-au înregistrat pe timpul nopţii, când paznicii considerau că sunt deconectate camerele video de supraveghere.

În numai câteva zile, „gardienii” au devenit aproape sadici, iar „prizonierii” au căzut în depresie. Cei „pedepsiţi” au intrat întocmai în rolul victimei, devenind tot mai apatici, mai retractili, mai descurajaţi şi mai lipsiţi de replică. Programat iniţial pentru două săptămâni, experimentul a trebuit să fie oprit după numai şase zile, din cauza brutalităţii neaşteptat de mari din partea „gardienilor” şi a degenerării situaţiei în general.

Concluzia care reiese din experimentul lui Zimbardo este cât se poate de deprimantă – suntem posibili criminali şi contextul vicios este cel care poate determina oamenii de calitate să comită fapte reprobabile.

Este adevărat că există și critici privind metodologia utilizată de Zimbardo, și încercări de a interpreta într-o altă lumină unele dintre concluziile lui. Au fost organizate și experimente asemănătoare, ca BBC Prison Study, pe o altă platformă metodologică. Acest din urmă experiment, bunăoară, a relevat impactul apartenenței la grup asupra comportamentului indivizilor. Membrii unui grup consolidat, care împărtășesc valori comune și au un simț al responsabilității colective, vor fi mai echilibrați și mai solidari în plan comportamental.

Astfel, „deținuții” care formează un grup consolidat vor putea rezista mai ușor presiunilor din partea „gardienilor”, iar „gardienii”, la rândul lor, dacă formează un grup consolidat, rezistă mai ușor influenței factorilor situaționali, au un grad mai înalt de responsabilitate, mai ales dacă știu că pot fi monitorizați din afară. Dacă însă coeziunea de grup este viciată, vor apare frustrări, anxietate, depresie, stări care vor schimba cardinal comportamentul fiecărui membru al grupului în parte.

Totuși, în 2004 am avut cu toţii prilejul să ne convingem că tezele principale ale lui Zimbardo au o directă corespondenţă cu realitatea; toată lumea a aflat despre umilinţele şi atrocităţile comise de gardienii americani în închisoarea irakiană Abu Ghraib, unde deţinuţii irakieni (inclusiv femei şi adolescenţi) au fost torturaţi, umiliţi în mod oribil, supuşi atacurilor câinilor de pază, impuşi să se sodomizeze, la îndemnurile şi sub privirile unor soldaţi care în alte circumstanţe ar fi creat impresia de integritate morală şi psihică.

Pentagonul şi autorităţile americane au declarat atunci că acei militari care au comis torturi erau „nişte mere stricate într-un coş de altfel sănătos”. În replică, într-un articol din 2005 Zimbardo a afirmat că nu e vorba de „mere stricate”, ci de „coşul stricat, care a stricat şi merele din el”; utilizând o altă metaforă, concluzia lui Zimbardo este că „nu poţi fi o lingură de miere într-un butoi cu oţet”.

Un scandal imens l-au provocat şi imaginile video difuzate în 2012, cu patru soldaţi americani care… urinau pe cadavrele unor insurgenţi talibani ucişi într-o zonă rurală a Afganistanului.

zimbardo-umilire

Iar în noiembrie 2012 în presa internaţională au fost difuzate imaginile video ale maltratării fizice a unui deţinut încătuşat de către angajaţii unei închisori din Rusia. Şi e foarte mare probabilitatea că în majoritatea închisorilor din lume se întâmplă cazuri de acest gen.

Or, ceea ce dezvăluie experimentele lui Zimbardo sau Milgram (vezi Cum experimentul lui Milgram a demonstrat că suntem călăi) despre natura umană este că majoritatea dintre noi (dacă excludem excepţiile fericite), în situaţii similare cu cea a „învăţătorilor” lui Milgram sau a „gardienilor” lui Zimbardo, s-ar fi purtat în mod asemănător; sub dictatul contextului, noi ne putem manifesta agresiv în mod neîntemeiat.

Сonstatările și concluziile lui Zimbardo, Milgram și ale altor experimentatori despre obediența oamenilor și despre ușurința sau chiar dorința cu care oamenii pot deveni torționari au fost reactualizate la 9 decembrie 2014, când s-a declanșat un nou scandal de proporții. De această dată, o comisie a Senatului American a făcut public un raport cu privire la tehnicile folosite de CIA în torturarea şi interogarea prizonierilor bănuiți de terorism. A fost dată citirii doar o parte din informație, dar și acele detalii au fost suficiente pentru a ne închipui ce se întâmplă în acele închisori.

Prizonierii erau dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi să zacă pe podeaua rece, erau amenințați sexual, arătându-li-se vibratoare şi cozi de mături, erau împiedicaţi să doarmă, fiind impuși să asculte muzică rock la volum maxim, era simulată înecarea lor în găleţi cu apă (în cazul unor bănuiți, simulările se făceau de zeci de ori sau chiar de peste o sută de ori), acestea fiind doar unele dintre metodele aplicate.

Este curios că CIA a fost ajutată în elaborarea metodelor de „interogare extinsă” de doi psihologi americani, Jim Mitchell și Bruce Jessen. Înainte de a lucra cu CIA, cei doi psihologi au lucrat cu trupele speciale americane, antrenând soldaţii să reziste la tehnicile de interogatoriu ale inamicilor, în cazul în care ar fi capturaţi. Apoi, cei doi psihologi au abordat lucrurile dintr-o altă optică și au elaborat 20 de tehnici prin care să fie frântă rezistența oricărui prizonier.

Tehnicile s-au dovedit a fi atât de dure, încât 10 dintre ele au fost respinse de Departamentul pentru Justiţie şi chiar de CIA, care le comandase. Altele au fost aplicate. Apropo, în elaborarea metodelor de „interogare extinsă” cei doi psihologi s-au inspirat dintr-un manual cu instrucţiuni de interogare folosit de comuniştii chinezi în timpul Războiului Coreean.

Mitchell și Jessen s-au inspirat și din controversata teorie a „neajutorării deprinse” („learned helplessness”), propusă încă în 1967 de psihologul american Martin Seligman. Acesta din urmă a făcut experimente pe câini și a descoperit că dacă unui animal imobilizat îi sunt administrate șocuri electrice suficient de mult timp, el se va resemna cu chinurile, le va percepe ca inevitabile și nu va mai fugi nici atunci când va fi dezlegat. Practic, victima se deprinde cu starea sa de neajutorare, devine apatică, neîncrezută în forțele proprii și, chiar dacă este torturată, renunță la luptă.

Aceste date experimentale au fost extrapolate asupra oamenilor și, se pare, rezultatul a fost cel scontat; fiind torturați, aceștia devin supuși (compliant). La un gest al torționarului (ridicarea sprâncenii), una dintre victimele interogatoriilor operate în închisorile CIA se apropia benevol de vasul cu apă pentru a-i fi simulată înecarea.

După cum am menționat, desecretizarea acestor interogări, precum și faptul implicării unor psihologi sociali în asemenea operațiuni, au trezit polemici aprinse și numeroase critici în SUA și în plan internațional. Un senator american, Angus King, s-a grăbit să declare că „America nu e așa. Noi nu suntem așa” („This is not America. This is not who we are”).

Peter Beinart, editorul revistei The Atlantic, a ironizat pe seama acestei declarații, ripostând: „Imaginează-ți că cineva te bate și apoi, după ce este confruntat cu această evidență, declară: «Nu sunt eu chiar așa» sau «În realitate, nu eram eu». O țară este ca o persoană, este ceea ce face”. Editorul reamintește că serviciile de forță americane au practicat tortura de când există statul american. Beinart, în mod vădit, este adeptul ideii că nu doar circumstanțele și rolul social predetermină un comportament indezirabil, ci acesta este o reflectare a unei mentalități și a unui stil de a face politică.

Dar se pare că e mai mult decât atât – indivizii, membrii simpli ai societății susțin înlăuntrul lor aplicarea torturii împotriva celor acuzați de crime sau terorism. Studiile de psihologie socială au arătat că noi acceptăm aplicarea torturii față de indivizii care au cauzat vreo daună unei persoane apropiate nouă. Iar pentru mulți dintre cei care lucrează în sistemul penitenciar, în organele de anchetă, aplicarea forței este parte a rolului social pe care și-l asumă, și este așa cum ne explică Milgram și Zimbardo, o consecință a contextului.

 

© Dorian Furtună, etolog

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *