Ciudățenii în exprimarea frustrării

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Agresivitatea care apare din cauza frustrării este adeseori reorientată spre alte persoane. Am explicat asta în articolul „Transferul de agresivitate”. Însă nu de fiecare dată ne putem permite agresarea altor oameni, din varii motive. Iată de ce se întâmplă să reorientăm furia şi spre fiinţe non-umane.

Cu titlu de exemplu, este memorabil aşa-numitul „marele masacru al pisicilor”, organizat în 1730 la Paris de minorii angajaţi la o tipografie. Aceştia suportau condiţii vitrege de lucru şi de viaţă şi erau indignaţi să vadă cum soţia tipografului îşi hrăneşte pisicile mai bine decât lucrătorii; în plus, pisicile, prin „concertele” lor nocturne, îi împiedicau să-şi împlinească somnul. De pe urma frustrărilor acumulate, minorii au hotărât să se răzbune pe pisici, organizând o vânătoare a acestora, torturându-le şi apoi spânzurându-le în semn ritualic.

Cazul respectiv a rămas în istorie datorită atenţiei care i s-a acordat, însă probabil foarte mulţi au fost martori ai situaţiilor când, în urma diferitor frustrări, diverşi indivizi maltratau sau omorau animale, devenite victime colaterale ale agresiunii reorientate.

Se întâmplă și cazuri tragicomice. După ce iubita unui tânăr macedonean l-a părăsit pe motiv că nu e bun la pat, tânărul a decis să se răzbune pe… penisul său; l-a tăiat și l-a aruncat la tomberon. Medicilor care au venit să oprească sângerarea, tânărul le-a explicat că nu era mulțumit de dimensiunile organului său genital. Acesta este un exemplu tipic de reorientare a agresivității de pe urma frustrării.

Frecvent, agresivitatea este transferată spre obiecte neînsufleţite, inclusiv spre clădiri, maşini, instituţii, monumente. Când selecţionata Rusiei la fotbal a suportat înfrângere în faţa echipei japoneze, în cadrul Campionatului Mondial de Fotbal din 2002, suporterii ruşi şi-au eliberat pe străzi furia din cauza pierderii şi a neputinţei de a interveni, devastând şi incendiind maşini, staţii şi vitrine ale magazinelor, violenţa lor soldându-se şi cu victime umane.

frustrarea fanilor

Regăsim aceeaşi furie cauzată de frustrare în cazul brazilienilor, a căror selecţionată de fotbal a fost umilită cu 1:7 de naţionala Germanei, la Campionatul Mondial de Fotbal din iulie 2014. Cele mai violente manifestări au fost înregistrate în oraşul Sao Paulo, unde ţintă a atacului s-a pomenit şi un autobuz, care a fost incendiat şi a ars complet.

Identificăm deci următoarea schemă: din neputinţa de a pedepsi pe cineva în mod concret pentru umilinţa pe care au resimţit-o, suporterii au distrus diverse obiecte, dar au atacat şi persoane nevinovate, eliberându-se de o parte din frustrare.

Un alt exemplu este cel din orăşelul Kindia din Guineea, în ianuarie 2012, când o pană de curent s-a produs tocmai în timpul unui meci dintre naționalele Guineei şi Ghanei. Atunci numeroşi fani furioşi că nu au putut viziona până la capăt meciul au ieşit în stradă şi au incendiat sediul local al companiei de energie electrică din Guineea, au vandalizat câteva magazine şi au distrus numeroase maşini.

Apropo, cercetările recente asupra fanilor fotbalistici au arătat că gradul lor de agresivitate va fi cu atât mai înalt cu cât li se va părea că echipa favorită a fost nedreptățită. Dacă însă comentatorii sportivi vor indica erorile echipei perdante, demonstrând că jucătorii sunt vinovați de rezultat, atunci și furia fanilor va fi mai scăzută în intensitate.

Pe timp de revoluții sau crize socio-politice, „victime” obișnuite ale transferului de agresivitate devin diferite monumente care simbolizează un regim sau o epocă. În Rusia, în timpul puciului din 19-22 august 1991, mii de oameni au ieșit să-și apere libertățile proaspăt dobândite și să împiedice revenirea regimului comunist la putere. În toiul revoltelor existau apeluri de a merge spre sediul KGB, de pe strada Lubianka, o întruchipare a regimului totalitarist.

Pentru a nu permite luarea cu asalt a clădirii și pentru a calma parțial spiritele, agenții de securitate au reușit să distragă atenția mulțimii și să recanalizeze furia oamenilor spre un alt obiect – spre statuia imensă a lui Felix Dzerzhinsky, fondatorul serviciului comunist de securitate. În noaptea spre 23 august statuia a fost demontată, sub aclamațiile tumultoase ale mulțimii, care și-a eliberat în așa mod o parte din agresivitate.

dzerjinski

În timpul EuroMaidanului din Ucraina, din februarie 2014, protestele violente împotriva preşedintelui Victor Ianukovici au fost însoţite de numeroase victime umane, iar după răsturnarea puterii prezidenţiale şi fuga lui Ianukovici din ţară, ura protestatarilor a fost parţial consumată prin distrugerea monumentelor lui Lenin, în diferite oraşe ale ţării. Monumentele lui Lenin reprezentau nu doar un simbol al epocii sovietice, ci erau asociate şi cu ideologia prorusă a lui Ianukovici, deci au atras furia mulţimii.

Există și alte ciudățenii privind transferul de frustrare și excitație. Probabil, foarte mulţi dintre noi am trăit în copilărie momente bizare, când vreo mătuşă sau o altă rudă apropiată ne-a pişcat de obraz, în râvna lor de a se manifesta drăgăstos. Sau am auzit părinţi care declarau că sunt gata să-şi pape pruncii de dragi ce le sunt. Sau am avut noi înșine o dorinţă neaşteptată să strângem în mână, până la sugrumare, vreun puişor sau un pisic simpatic. S-ar putea ca aceste gesturi şi dorinţe paradoxale să fie tot o formă a transferului de excitaţie.

Au fost efectuate experimente, cu demonstrarea imaginilor cu pui drăgălaşi de animale, la vederea cărora oamenii mărturiseau dorinţa de „a-i strânge cu forţa”, de „a-i sugruma”, dar nu cu intenţia de a-i răni, ci din pasiunea de a-i avea în mână şi mângâia. Mai mult, când oamenii aveau în mână o folie de polietilenă cu bule (în care de obicei sunt învelite unele produse fragile), la vederea animalelor drăgălaşe ei spărgeau mai multe bule decât în cazul când li se demonstrau imagini amuzante sau neutre.

Rezultatele experimentului arată că nu doar verbal, dar şi motoric, gestual, suntem înclinaţi să strângem cu forţa, să strivim în mână un pui de animal drăgălaş. Exact ca în cazul mătuşei care ne pişca de faţă când venea în ospeţie. Care ar fi cauza acestui comportment ciudat, pe care autorii studiului menţionat l-au numit „agresivitate drăguţă” („cute aggression”)?

Cercetătorii înaintează câteva presupuneri. Potrivit uneia dintre ipoteze, la mijloc ar putea fi o formă neordinară de frustrare, când, din cauză că nu ne putem exprima pe deplin adoraţia faţă de animăluţ (îi vedem doar imaginea sau nu ne aparţine), această neîmplinire emoţională se manifestă într-un mod cumva agresiv.

O altă ipoteză este că ne copleşesc atât de mult emoţiile, încât la un anumit moment exprimarea lor devine paradoxală. Să ne amintim de episoadele când oamenii plâng de bucurie, se agită violent de fericire, sărută şi îmbrăţişează extrem de pătimaş după o lungă despărţire etc. Acelaşi efect de convertire a excitaţiei din pozitivă în aparent agresivă se produce la vederea şi îmbrăţişarea unui pui sau copil.

Un an mai târziu, același grup de cercetători a venit cu noi explicații privind exprimarea paradoxală a emoțiilor sau inversia lor. Ei au declarat că „lacrimile de fericire” servesc pentru moderarea și restabilirea echilibrului emoțional. După toate probabilitățile, cei care obișnuiesc să plângă sau să țipe de fericire au înclinația și să-i giugiulească mai „violent” pe copiii mici sau pe puii de animale. E o formă de a regla tensiunea emoțională.

Transferul sau convertirea excitaţiei este deci un fenomen comportamental mult mai răspândit decât ne-am închipuit, emoţiile găsesc ecluze de eliberare neaşteptate, iar frustrarea şi agresivitatea pot fi prezente în cele mai nebănuite situaţii şi stări psihologice.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *