Conflictul sexelor şi originea evolutivă a geloziei

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Agresivitatea masculilor este orientată nu doar spre concurenţi, ci şi spre femelele pentru care concurează. Din cauza că strategiile reproductive ale masculilor presupun posedarea a cât mai multe femele posibile, iar femelele la rândul au înclinaţia de a fi selective şi de a nu se supune oricărui mascul care pretinde să le copuleze, între masculi şi femele se înregistrează ceea ce cercetătorii au numit „conflictul sexelor”.

Masculii adeseori frâng rezistenţa femelelor prin agresivitate, apelând la procedee de copulare forţată, chiar dacă aceasta dăunează sănătăţii şi calităţii reproductive a femelei; nu rareori, femelele pot muri de pe urma acestor atacuri sexuale. În ciuda faptului că, în unele cazuri, masculii pot provoca chiar şi moartea potenţialei partenere, ei continuă să aplice procedeul violului, deoarece per ansamblu, raportat la numărul femeilor violentate, acest procedeu le asigură obţinerea urmaşilor şi promovarea unui număr suficient de gene. Asemenea strategii comportamentale au fost identificate le cele mai diverse categorii de animale – la insecte, la peşti, la păsări, la mamifere.

La peştii guppy (Poecilia reticulata), bunăoară, masculii pot aplica diferite tactici de posedare a femelei – fie prin curtare şi dansuri nupţiale, fie prin hărţuire sexuală şi viol. În cel de-al doilea caz, progenitura după unii parametri este mai scundă, însă procedeul violului în general se dovedeşte a fi suficient de avantajos, pentru ca genele masculilor agresivi să se transmită de la o generaţie la alta, rămânând la o rată constantă în populaţie.

Agresivitatea intersexuală ca strategie reproductivă individuală poate uneori intra în conflict şi cu interesele generale ale grupului sau populaţiei, provocând ceea ce se numeşte „tragedia comunităţii”. Pentru o populaţie este convenabil ca femelele să fie sănătoase şi nestresate, adică neviolentate, în schimb masculii au interesul individual egoist de a profita sexual de femele, multiplicându-şi propriile gene, în pofida faptului că unele dintre aceste femele agresate pot muri; este un conflict tipic între interesele individuale şi cele ale comunităţii.

În anumite circumstanţe, violentarea femelelor poate duce, teoretic, la dispariţia comunităţii în general. Cu toate aceste riscuri la nivel de întreaga populaţie, agresivitatea faţă de femele continuă să existe ca fenomen comportamental, deoarece le asigură agresorilor un procent comparativ înalt al fertilizărilor şi, corespunzător, apariţia de noi indivizi, cu aceleaşi predispoziţii genetice spre violentare.

violuri

Nu putem extrapola direct aceste modele comportamentale asupra etologiei umane, din varii considerente, inclusiv din cauza faptului că la oameni au evoluat şi strategii complexe de neutralizare a agresivităţii masculine şi de protejare a femeilor din propriul grup. Însă nici nu putem spune că oamenilor le sunt total străine asemenea procedee de violenţă sexuală în raport cu femeile. În unul din articolele ce urmează, despre violenţa sexuală pe timp de război, vom vedea că, în unele privinţe, violenţa sexuală a oamenilor o depăşeşte cu mult ca anvergură şi oroare pe cea a animalelor.

Este important de adăugat că miza menţinerii controlului sexual asupra femeii, miza certitudinii că acea femeie va naşte copiii lui, nu ai altcuiva, a dezvoltat la bărbat şi un sentiment puternic de gelozie; iată de ce gelozia, suspiciunea, neîncrederea în fidelitatea femeii sunt unele dintre cele mai frecvente cauze ale violenţelor în familie şi ale omorârii partenerelor sexuale.

Cel mai înalt risc de a fi victime ale unei gelozii violente, inclusiv de a fi omorâte din gelozie, îl au femeile tinere, aflate la vârsta de maximă fertilitate (riscul lor de a fi omorâte e de zece ori mai mare decât în cazul femeilor trecute de vârsta fertilității). Mai întâi de toate, femeile tinere au drept parteneri bărbați tineri, care sunt mai impulsivi și mai geloși; or, gradul de agresivitate a bărbaților tineri este cea mai înaltă. Însă chiar și femeile tinere care au drept partener un bărbat vârstnic se află în grupul de risc. Aceasta demonstrează că gelozia violentă, inclusiv omorurile (uxoricidul) sunt mai strâns corelate cu vârsta femeii, decât cu vârsta bărbatului. E o stare de fapt corespunde cu previziunile psihologilor evoluționiști. Un alt detaliu curios, extras din statisticile criminalistice, este că femeile care se află în concubinaj riscă de nouă ori mai mult să fie victime ale omorului decât femeile aflate în relații maritale.

Apropo, gelozia este proprie și ființelor non-umane. Ea a fost identificată, bunăoară, la câini, care sunt geloși dacă stăpânul lor acordă atenție altui patruped. La oameni, gelozia este pusă în evidență încă la bebelușii de doar șase luni, care protestează dacă o văd pe mama lor interacționând cu un alt copil. Aceste observații certifică faptul că gelozia are origini instinctuale, este o adaptare evolutivă de a beneficia de atenția persoanelor apropiate. La persoanele adulte, gelozia este strâns conectată cu interesul sexual și de reproducere.

Deși femeile sunt la fel de geloase ca și bărbații, există o particularitate care face diferența. Femeile sunt mai îngrijorate de infidelitatea emoțională, sentimentală a partenerului de viață, deoarece se temeau că bărbatul le-ar putea părăsi, sau va investi resurse în favoarea altei femei. În timp ce bărbații sunt îngrijorați de infidelitatea sexuală a partenerei, deoarece se tem nu atât de faptul că vor fi părăsiți, cât de faptul că vor crește un copil care nu le aparține.

În mod complementar, la nivel inconştient, bărbaţii sunt mai vigilenţi în raport cu femeile lor mai ales atunci când acestea se află în perioada fertilă a ciclului menstrual. Aceasta este o perioadă critică, în care orice act sexual extraconjugal s-ar putea solda cu un copil străin pentru bărbat. Instinctual, bărbaţii devin mai geloşi, pot acţiona mai ferm şi mai agresiv în raport cu femeile. De asemenea, femeile care activează într-un mediu social cu mulți bărbați vor avea parte de mai multe avansuri sexuale din partea iubitului lor; acesta din urmă va fi mai gelos şi va urma un îndemn instinctual să o lase însărcinată pe parteneră, astfel încât alţi masculi din jurul ei să nu mai aibă această ocazie. S-ar putea ca și riscurile unor relații violente să sporească într-un asemenea cuplu, din cauza geloziei cronice.

Deşi violentarea sau, mai ales, omorârea partenerei sexuale presupune costuri enorme pentru cel care a săvârşit agresiunea sau omorul, unii cercetători consideră că un asemenea comportament putea fi, în anumite condiţii, justificat în plan evolutiv; mai exact, omorârea femeii infidele a apărut iniţial ca o adaptare evolutivă împotriva „încornorării“. Dată fiind incidenţa înaltă a naşterii copiilor concepuţi de alţi bărbaţi (între 1% şi 30% în funcţie de regiune şi epocă), este evident că fenomenul adulterului a fost destul de răspândit în cursul istoriei umane, corespunzător la bărbaţi au apărut forme de descurajare a acestuia: gradul înalt (adeseori exagerat) de suspiciune, ameninţarea cu violenţa, violenţa nemijlocită sunt trăsături proprii pentru marea majoritate a bărbaţilor.

Din punctul de vedere al promovării propriilor gene, suspiciunile exagerate, violentarea femeii ipotetic infidele, ameninţarea sau chiar omorârea ei, puteau fi acte mai puţin costisitoare în plan evolutiv pentru un bărbat, decât dedicarea timpului, energiei şi resurselor sale pentru creşterea copiilor ce aparţineau unui alt bărbat.

Astfel, prin selecţia naturală, bărbaţii care demonstrau un grad mai înalt de combativitate conjugală (inclusiv prin acţiuni de ameninţare şi violentare a femeii), au avut un avantaj evolutiv. Din această perspectivă, puteau fi avantajaţi evolutiv chiar şi acei bărbaţi care îşi omorau femeia infidelă, deoarece creşterea unor copii străini nu le-ar fi adus oricum niciun avantaj evolutiv, în schimb, cei care se izbăveau de femeia infidelă şi scăpau nepedepisţi aveau o şansă suplimentară de a se combina ulterior cu o altă femeie, cu care să dea naştere propriilor copii.

Aşa s-au transmis prin generaţii mai mult genele bărbaţilor combativi în plan conjugal, ceea ce explică răspândirea contemporană a fenomenului geloziei şi violenţei în familie. Aceste deprinderi, adaptative cândva, sunt astăzi imorale şi maladaptive în contextul noilor norme sociale şi de viaţă; însă, ele continuă să funcţioneze. Ca o moştenire arhaică, incontrolabilă, contextul suspiciunii şi al geloziei declanşează la bărbaţi mecanismele instinctuale de subordonare şi ameninţare a femeii, iar uneori aceste acte se încheie cu violenţă fizică directă şi omoruri.

Datele unui studiu asupra primatelor, publicat în 2014, demonstrează cât se poate de clar avantajele comportamentului agresiv în plan reproductiv. S-a constatat că masculii de cimpanzeu care sunt dominanți și își tratează femeile agresiv, au mai mulți urmași. Datele se bazează pe analiza genetică a paternității și sugerează că dominarea sexuală și intimidările de lungă durată a femeilor reprezintă o strategie adaptativă pentru masculi. Exemplul cimpanzeilor, chiar dacă nu ne permitem să-l extrapolăm direct asupra comunităților umane, este totuși foarte ilustrativ. Teza că agresivitatea în cuplu poate fi privită ca vestigiu al unei strategii reproductive are acum încă un argument solid în favoarea sa.

Studii recente de psihologie socială arată că bărbații percepuți drept social dominanți manifestă și un grad mai înalt de ostilitatea în adresa femeilor, au dorința de a le ”disciplina”, inclusiv aplicând forța fizică. Iar orice refuz din partea femeii trezește reacții virulente din partea respectivilor bărbați.

gelozia

Adeseori, caracterul posesiv şi violenţa bărbaţilor se manifestă indiferent dacă există vreo bănuială că iubita lor i-ar fi înșelat; sunt nişte trăsături moştenite evolutiv şi greu de stăpânit. Unor bărbați le este proprie așa-numita ”gelozie morbidă”, ei sunt hipersenzitivi față de gesturile și comportamentele partenerei, își imaginează diferite scenarii de adulter. Anume din categoria acestor bărbați fac parte indivizii care aplică forța fizică, amenințările cu moartea, sau chiar omoară din gelozie. Din punctul de vedere al psihologiei evoluționiste, ”gelozia morbidă” este gradația extremă în continuumul geloziei ca fenomen. Toți bărbații sunt geloși, unii mai mult, alții mai puțin.

Moștenirea evolutivă este proprie și pentru adolescenții din zilele noastre. Și e adaptată vieții și comunicării tehnologizate. În 2014, cercetătorii au semnalat răspândirea printre tineri a așa-numitului ”cyberdating abuse”, o formă de hărțuire a partenerei cu ajutorul telefonului sau a calculatorului, prin monitorizarea permanentă a locului de aflare a acesteia, avertizarea ei prin sms-uri, lansarea online a diferitelor texte cu subtext sexist sau jignitoare (”sexting”) etc. Circa 40% dintre persoanele intervievate au recunoscut că au avut parte de asemenea experiențe neplăcute. Aceasta e o față modernă a unui comportament arhaic.

Mai devreme, sociologul american Michael P. Johnson propusese termenul de ”terorism intim” (”intimate terrorism”) pentru a descrie comportamentul de control exercitat de bărbați în raport cu partenera lor. Rata ”teroriștilor intimi”, care aplică și forța fizică, este înaltă. În studiul cercetătorilor din Toronto (la care m-am referit în finalul capitolului precedent, când vorbeam despre femeile violentate, dar ataşate de soţi), din totalul bărbaţilor-abuzatori, 44% s-au dovedit a fi obsedaţi de control asupra femeilor, iar alţii 18% – periculos de abuzivi, inclusiv deosebit de violenţi. Deci, per ansamblu, procentajul soţilor posesivi şi agresivi e destul de mare.

Corespunzător, este deosebit de mare procentajul femeilor abuzate; majoritatea absolută a femeilor agresate au fost supuse agresiunii de către bărbaţi cunoscuţi, soţi, concubini, rude, este vorba inclusiv de cazurile de omor. În Republica Moldova, statistica privind violența în familie indică cifre alarmante și o tendință în creștere a cazurilor de agresare a femeilor. În anul 2014, în medie, mai mult de trei femei erau omorâte în fiecare lună de soții sau concubinii agresivi.

E adevărat că și femeile pot demonstra o formă de ”terorism intim”, cu aplicarea agresiunii fizice față de partenerul lor. Unele studii, efectuate în țările occidentale, au dezvăluit cifre foarte înalte a bărbaților victime ale violenței la domiciliu. Există femei a căror dorință de a deține controlul se manifestă prin agresare, inclusiv fizică. Totuși, frecvența, gradul de manifestare și consecințele acestei forme de agresiune feminină sunt incomparabile cu efectele produse de agresiunea masculină. Și, statistic, în majoritatea covârșitoare a cazurilor de violență intimă, cu aplicarea forței, agresorii sunt de sex masculin. Există o lungă istorie a cultivării acestei psihologii și atitudini patriarhale în societățile umane.

În fond, până acum câteva secole sau chiar câteva decenii, în majoritatea ţărilor au existat canoane care legitimau posesiunea bărbatului asupra femeii. Despoții, în mod aparte, aveau o libertate neîngrădită în pedepsirea femeilor aflate în stăpânirea lor. Despre sultanul otoman Ibrahim I se povestește că şi-a înecat cele 280 de concubine, după ce a aflat că una dintre ele s-ar fi culcat cu un alt bărbat. Mai întâi, sultanul a ordonat să fie torturate câteva dintre ele, pentru a afla care e făptașa, dar niciuna dintre fetele torturate nu a oferit informația dorită; drept urmare, Ibrahim I a ordonat ca fiecărei concubine să-i fie legat un sac cu pietre de gât și așa au fost aruncate toate în apele Bosforului.

Legislaţia din societatea românească medievală era și ea foarte aspră în raport cu femeia: femeia îi aparţinea în totalitate bărbatului, care avea asupra ei drept de viaţă şi de moarte. Dacă femeia se făcea „uşor vinovată”, legea îi recomanda soţului să o pedepsească prin bătaie; să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, „cît de mult şi cît de des“. În caz de încălcare a fidelităţii conjugale însă, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, se permitea bătaia chiar cu „vrăjmăşie“.

Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât dacă o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“. Iar dacă un soţ descoperea adulterul înăuntrul casei lui, legea îi permitea bărbatului să-i omoare pe ambii făptaşi: „de va ucide pre dânsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“. Toate aceste legi, canoane şi coduri antice sau medievale reprezentau o reflectare a dorinţei bărbăteşti instinctuale de a îngrădi libertatea sexuală a femeilor.

O logică evoluţionistă similară, de posesiune, control şi pedepsire a femeilor, explică ciudăţeniile din cadrul aşa-numitei „culturi a onoarei”, tipică încă pentru unele societăţi contemporane din Caucaz, Asia Mijlocie, Africa de Nord. În aceste colectivităţi sunt relativ frecvente omorurile femeilor infidele sau care au afectat prestigiul bărbaţilor. Reputaţia (implicit statutul social) este atât de important pentru oamenii din respectivele colectivităţi, încât în 75% din cazuri, femeile acuzate că şi-au „dezonorat” familia sunt ucise de propriile rude. Acest lucru reprezintă un fenomen ieşit din comun, deoarece în general există un tabu universal, motivat biologic, faţă de omoruri în cadrul familiei natale (avându-se în vedere că membrii unei familii împărtăşesc gene comune). Faptul omorârii acelor biete femei de către fraţi (29% din cazuri), taţi sau chiar mame (25%), soţi (25%), alte rude masculine (19%), arată că pentru bărbaţi e mai preţioasă „onoarea” familiei, decât sora, fiica, soţia, nepoata.

cultul onoarei

Un procedeu barbar de acest fel, larg mediatizat, s-a produs în primăvara anului 2014 în oraşul Lahore, Pakistan. O femeie însărcinată, de 25 de ani, Farzana Parveen, a fost omorâtă cu pietre chiar de membrii familiei sale, pentru că a refuzat să se căsătorească cu un văr de-al său, în schimb s-a angajat într-o relaţie amoroasă cu un bărbat străin. Circa 20 de membri ai familiei, inclusiv tatăl ei şi fraţii, au atacat-o cu bâte şi cărămizi în plină zi, luându-i viaţa de faţă cu numeroşi martori. În Pakistan, aproape 1000 de femei sunt omorâte anual pentru „dezonoarea” familiei lor.

Este uimitor că şi tinerii sunt profund marcaţi de „cultura onoarei”. În unul din studii a fost evaluată atitudinea adolescenţilor din Amman (Iordania) faţă de „crimele de onoare”; în total, au fost chestionaţi 865 de elevi şi, dintre aceştia, 40% din băieţi şi 20% din fete au declarat că este justificată omorârea unei fiice, surori sau soţii care a dezonorat familia. Această „cultură a onoarei” este în realitate o reminiscenţă şi o reflectare a geloziei şi a instinctelor arhaice pomenite mai sus, responsabile de controlul asupra reproducerii şi al perpetuării genelor de către bărbaţii dintr-o familie sau comunitate. Pentru ei, din punct de vedere genetic, era mai puţin costisitor să-şi omoare o femeie apropiată (inclusiv pentru intimidarea şi disciplinarea celorlalte), decât să le permită să-i înşale şi să propage gene „străine”.

Istoria multimilenară a conflictului sexelor, a violenței interumane în general, a înzestrat femeile cu anumite însușiri psihice și strategii comportamentale care le-au ajutat să supraviețuiască în lumea dominată fizic și ierarhic de bărbați. Un demers la acest subiect ar merita un volum separat. Aici, voi menționa totuși una din aceste strategii de supraviețuire, care ne permite să privim într-o lumină nouă așa-numitul Sindrom Stockholm. Amintesc că Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă aflată alături de răpitor, începe să îl simpatizeze. Deși pare paradoxal, acesta este un mecanism psihologic defensiv, el îi ajută victimei să evite violența și îi permite să se concentreze mai mult pe micile semne de bunătate venite din partea agresorului sau răpitorului.

S-ar putea ca acest sindrom să fie fie o reminiscență psihologică a unei strategii de supraviețuire a femeilor din perioada războaielor intertribale. În acele războaie sufereau nu doar bărbații, ci și femeile, care adeseori fie erau omorâte, fie erau violate sau luate în captivitate. Păstrarea vieții pentru sine, iar uneori și pentru copiii lor mici impunea un comportament de subordonare în fața războinicilor agresori. Acele femei, cărora le-a reușit mai bine să-și afișeze subordonarea și simpatia în fața agresorului, să adopte religia sau identitatea lor tribală, aveau șanse mai mari să nu fie abuzate și să fie lăsate în viață . Aceste și alte expresii ale psihologiei tribale ne permit să înțelegem unele fenomene comportamentale masculine și feminine din zilele noastre.

Aşadar, în finalul acestui articol, concluzia pe care este important să o recapitulăm e că în lumea animalelor, implicit la oameni, genele agresivităţii s-au răspândit la nivel de populaţie şi de-a lungul generaţiilor datorită faptului că indivizii mai agresivi aveau mai multe femei şi instaurau un control mai sever asupra acestora, asigurându-şi în aşa mod o mai bună prolificitate. Prezenţa agresivităţii sexuale în zilele noastre e o chestiune de statistică evoluţionistă: bărbaţii agresivi au produs alţi bărbaţi agresivi. Iar femeile, la rândul lor, au elaborat variate startegii de rezistență și supraviețuire în raport cu violența sexuală masculină. Iată de ce unele comportamente, atât cele masculini, cât și cele feminine, arată anacronic și ciudat, însă încă nu ne putem debarasa de ele.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *