Creierul inculpatului ca probă în justiție

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Există o veche parabolă orientală despre un scorpion care a rugat o broască ţestoasă să-l treacă râul. Broasca ţestoasă a acceptat, dar, cunoscând firea violentă şi nestăpânită a scorpionului, îl rugă să nu o înţepe deoarece altminteri se vor îneca ambii şi scorpionul dădu promisiunea că nu o va face. Pe la mijlocul apei însă el nu putu să-și înfrâneze impulsul şi lovi cu acul său veninos în corpul broaştei ţestoase, ducându-se ambii la fund.

În ultima clipă, broasca ţestoasă reuşi să-l întrebe: „De ce ai făcut asta?!”. „Aşa e natura mea”, i-a răspuns scorpionul… Parabola aminteşte întrucâtva de modul în care sunt privite comportamentele unor indivizi cu o înclinaţie patologică spre violenţă; înţelegem că lor le este dificil să se abţină de la acte reprobabile, le lipseşte capacitatea de autocontrol.

Înțelegerea faptului că unii delincvenţi acționează dintr-un impuls incontrolabil şi, mai larg, cunoştinţele despre geneza comportamentului agresiv şi violent acumulate în ultimele decenii au produs o schimbare de optică în sistemul judiciar. Persoanele care comit crime din cauza unor psihopatii sunt trimise nu la închisoare, ci la tratament obligatoriu.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu elevul din clasa a 9-a, Serghei Gordeev, din Moscova, care în februarie 2014 şi-a împuşcat mortal profesorul de geografie, iar apoi l-a omorât şi pe unul dintre poliţiştii care au venit să-l reţină. Adolescentului i s-a pus diagnoza de schizofrenie paranoidă şi judecata a decis internarea lui în clinică psihiatrică.

În viitor însă, judecata va trebui să fie precaută cu verdictul şi în cazuri mai puţin vădite de psihopatie, fiindcă nu doar psihopatiile, dar şi alte stări fiziologice pot duce la pierderea capacităţii de autocontrol, iar delincvenţii ar putea fi trataţi şi sancţionaţi cu totul altfel decât se face în prezent. Primii paşi în acest sens deja se fac.

Organizaţia londoneză Nuffield Council on Bioethics a publicat în 2002 un raport întitulat Genetica şi comportamentul uman: context etic” („Genetics and human behaviour: the ethical context”), prin care se pronunţă ca în viitorul apropiat, înainte de a se decide asupra sentinţei, judecătorii ar trebui să clarifice care este portretul genetic al acuzatului, dacă nu cumva acţiunile acestuia din urmă sunt dirijate de anumite „gene ale agresivităţii”. În cazul în care o asemenea genă va fi depistată, să se ia în considerare posibilitatea de a-l supune pe inculpat unui tratament special, de diminuare a influenţei genei respective, sau de a canaliza influenţa ei în altă albie comportamentală şi de activitate.

În Statele Unite există Comitetul pentru Aprecierea Riscurilor Genetice (Committee on Assessing Genetic Risks), care îşi propune elaborarea pentru fiecare cetăţean american a unei „hărţi genetice”, în care să fie indicate predispoziţiile ereditare pentru anumite boli sau înclinaţii comportamentale.

E de remarcat şi opinia influentului criminolog german Hans-Jorge Albrecht, potrivit căruia în prezent pare evidentă necesitatea unei „inventarieri genetice a omenirii”, în scopul depistării şi prevenirii posibilelor tendinţe criminale. În opinia acestuia, nu specialiștii umaniști ar trebui să elaboreze criteriile morale de conduită în societate, ci biologii şi specialiştii în inginerie genetică. Cu toate că opinia de mai sus poate părea ușor deplasată, cercetători contemporani de neuroştiinţe într-adevăr afirmă că urmează să se producă o reformă conceptuală în domeniul justiţiei.

De exemplu, profesorul Kent Kiehl, cercetător de psihopatie la Universitatea din New Mexico, susţine că „neuroştiinţele şi neuroimagistica vor schimba întreaga filosofie despre faptul cum putem pedepsi şi cum decidem cine şi ce pedeapsă merită”. Iar pe pagina web a organizaţiei The Research Network on Law and Neuroscience din SUA există o listă impresionantă de studii ştiinţifice dedicate modului în care descoperirile din neuroştiinţă pot fi aplicate în justiţie. Periodic, sunt organizate forumuri ştiinţifice foarte solide dedicate relaţiei dintre neuroştiinţe şi jurisprudenţă.

Într-o cercetare publicată în 2014, asupra a 100 de cazuri de pedeapsă capitală care s-au produs în ultimii ani în SUA, autorii constată că în 87 din cele o sută de cazuri au existat temeiuri serioase pentru o condamnare mai blândă. Majoritatea absolută a condamnaților la pedeapsa cu moartea au suferit traume în copilărie, aveau deficiențe intelectuale sau chiar tulburări mentale severe, erau mai tineri de 21 de ani.

Inspirată din această cercetare, o revistă americană a publicat un articol care înfățișează opt persoane condamnate pentru crime deosebit de grave. Cititorul este invitat să-și închipuie că face parte din curtea cu jurați și trebuie să decidă dacă fiecare inculpat merită pedeapsa cu moarte. Nu înainte însă de a lua cunoștință de scurta biografie a inculpaților.

Cunoscându-le istoria socială, care abundă în traume inimagiabil de crunte suportate în copilărie, ei fiind neglijați, schilodiți, violați, agresați fizic, nevoiți să consume alcool și droguri, suferind de diverse tulburări mentale, ne dăm seama că acțiunile lor violente și crimele sunt în mare parte dictate de un psihic grav afectat și de impulsuri incontrolabile. Ei au fost inapți să-și stăpânească emoțiile și faptele.

În general, putem anticipa de pe acum dilemele şi complicaţiile cu care se vor confrunta în viitor instanţele judecătoreşti în luarea deciziilor, deoarece importanţa care i se atribuie disfuncțiilor neurale în generarea comportamentului violent e tot mai mare, ceea ce vine în contradicţie cu viziunile paradigmei justiţiare tradiţionale, cea privind „liberul arbitru” (la care voi reveni într-un alt articol).

Inculpaţii şi avocaţii acestora vor invoca tot mai des scuza că „aşa le este construit creierul”, pentru a explica motivul agresiunilor, cum deja se întâmplă în SUA. Şi în destule cazuri aceştia vor avea dreptate, fiindcă invocările lor sunt bazate pe o realitate obiectivă, nu subiectivă.

În aşa ţări ca SUA şi Marea Britanie, în unele state din UE au existat cazuri când avocaţii unor delincvenţi au invocat prezenţa „genelor agresivităţii” la clienţii lor. În special este invocat nivelul fermentului monoaminooxidaza A (MAOA), responsabilă de un comportament mai agresiv, şi anumite anomalii la nivel de fiziologie a creierului, care sunt aduse ca argumente în favoarea caracterului parţial involuntar al acţiunilor inculpatului.

Este ilustrativ exemplul lui Dzhokhar Tsarnaev, teroristul de origine cecenă care împreună cu fratele său au plasat și au detonat bombele în cadrul Maratonului din Boston (SUA), în 2013. Fratele său mai mare, Tamerlan, fusese ucis încă atunci, într-un schimb de focuri cu forțele de ordine, iar Dzokhar a fost capturat și deferit justiției, fiind pasibil pentru pedeapsa capitală.

tsarnaev inculpatIată însă că avocații săi au apelat la un specialist în neuroștiințe care a invocat o scuză neașteptată în apărarea teroristului; în momentul când a comis crima, Dzokhar avea 19 ani, prin urmare, avea „un creier adolescentin imatur” („immature teen brain”), care l-a făcut deosebit de susceptibil la diverse influențe nefaste din partea fratelui său mai mare, posedat de idei radicale.

Într-adevăr, neurobiologia adolescenților are un specific aparte, care îi face vulnerabili pe tineri în fața factorilor externi și îi motivează să se implice în variate comportamente antisociale și de risc (vezi și capitolul Neurobiologia agresivității la adolescenți).

Totuși, a invoca o categorie distinctă – „creierul adolescent imatur” – în procesele judiciare reprezintă un precedent foarte îndrăzneț din partea apărării lui Tsarnaev; dacă ar fi fost acceptat, el ar fi complicat substanțial dezbaterile din viitor asupra gradului de vinovăție a inculpaților adolescenți.

În cazul devenit deja celebru al sportivului paralimpic Oscar Pistorius, judecat în 2014 pentru omorul soției sale cu foc de armă, avocatul acestuia considera că la originea crimei ar fi putut sta două variante plauzibile. Prima – Pistorius ar fi fost în legitimă apărare, crezând că este atacat de hoți, și a împușcat din cauza fricii care l-a cuprins. A doua – ar fi acționat din impuls, fiind trezit din somn brusc. Argumentele nu au prins, iar Pistorius a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu executare pentru omor din culpă.

pistorius judecat

Sunt remarcabile aceste încercări de a explica o infracțiune prin invocarea unor emoții sau impulsuri incontrolabile; ele poate că și-ar fi avut efectul asupra juraților, dacă nu exista și alt gen de probe la dosar. În alte cazuri, comportamentul abuziv a fost pus pe seama efectelor adverse ale medicamentelor ingerate. De exemplu, medicamentele care tratează maladia Parkinson acţionează ca agonişti ai dopaminei, corespunzător, trezesc la pacienţi apetitul pentru sex, pornografie, jocuri de noroc, mâncare, alcool; deci, respectivele preparate pot induce comiterea unor acţiuni reprobabile de ordin sexual.

În Rusia, tot în 2014, a fost pe larg dezbătut cazul politicianului rus cu viziuni radicale Vladimir Jirinovski, care a agresat verbal o jurnalistă gravidă. Colegii acesteia au cerut intentarea unui dosar penal împotriva politicianului grobian, însă avocaţii lui Jirinovski au găsit imediat un motiv de scuză. Ei au declarat că un preparat pe care Jirinovski îl consuma de vreo două săptămâni pentru reglarea bioritmurilor, numit „circadin” (care conţine „hormonul somnului” melatonina), ar fi avut efecte adverse, cauzând printre altele iritabilitate, excitarea sistemului nervos, agresivitate.

vladimir-jirinovski_81817

Medicii nu s-au lăsat convinşi de asemenea argumente, afirmând că e nevoie de doze prea mari de melatonină pentru a urmări efectele adverse menţionate, iar la originea comportamentului lui Jirinovski stă nu altceva decât temperamentul său vulcanic şi rolul scenic de scandalagiu notoriu. Aşa ori altfel, invocarea diferitor cauze de ordin psihic, fiziologic și biochimic în explicarea devierilor comportamentale devine o practică tot mai frecventă.

Un număr de întrebări dificile apar în faţa cercetătorilor şi a juriştilor. Cum să înţelegem măsura în care o particularitate genetică sau un alt factor lăuntric împiedică exercitarea controlului asupra comportamentului? Care este limita după care controlul nu mai poate fi exercitat? Cum putem reduce riscul recidivării în cazul persoanelor cu predispoziţii genetice spre delincvenţă? Cum să nu subestimăm sau să nu supraestimăm datele privind constituţia genetică a unui individ? Răspunsurile la aceste întrebări sunt esenţiale pentru o justiţie mai corectă.

Pentru justiţiari, problema e următoarea: cum să adaptăm sistemul de evaluare justiţiară şi modul de pedepsire a inculpaţilor, în lumina noilor cercetări de genetică, neurobiologie, biochimie? Nu e o problemă teoretică, ci una cât se poate de actuală, care va trebui să fie rezolvată cât mai curând posibil. Este cert că atât timp cât nu vor fi elucidate definitiv circumstanţele neurofiziologice ale acţiunilor violente şi gradul de conştientizare a indivizilor privind propiile acţiuni, va exista o confuzie în interpretatea datelor de neuroştiinţă de către judecători.

În unele cazuri, din cauza confuziilor şi a interpretărilor eronate ale unor date ştiinţifice, în instanţă se va face abuz de invocarea diferitor patologii şi trăsături înnăscute sau dobândite. Iată de ce, în mod inevitabil, investigarea proceselor neurobiologice trebuie să fie însoţită de armonizarea noilor descoperiri cu realităţile vieţii sociale, în special cu teoria şi practica jurisprudenţei și viceversa.

Mereu va exista dificultatea evaluării corecte a motivaţiei reale care a stat la originea infracţiunii. Pe de o parte, în închisori e înalt procentajul celor care suferă de diferite tulburări psihice: tulburări depresiv anxioase, tulburări bipolare, manii, schizofrenie, stres posttraumatic, tulburări de personalitate ș.a. Mulți din acești oameni ar trebui să fie tratați, nu încarcerați.

Pe de altă parte, nu orice crimă comisă de o persoană cu tulburări psihice poate fi pusă pe seama respectivelor tulburări. În cadrul unui studiu care a analizat 429 de infracţiuni săvârșite de 143 de indivizi cu tulburări psihice s-a constatat că doar 7,5% dintre crime fuseseră comise în mod nemijlocit şi direct din cauza maladiilor. Mai exact, 4% dintre infracţiuni au fost comise ca urmare a schizofreniei, 3% – din cauza depresiei, 10% – din cauza tulburărilor bipolare (inclusiv impulsivitate). În rest, la originea crimelor au stat factori comuni şi pentru alţi oameni: sărăcia, şomajul, frustrarea.

În plus, actele violente şi crimele nu sunt comise doar de indivizii cu patologii şi pulsiuni deviante de natură neurofiziologică şi ar fi o greşeală să se considere că putem pasa de fiecare dată responsabilitatea pentru acţiunile delincvente unor stări de afect sau de psihopatie cu caracter ereditar.

Cel mai mare număr de infracţiuni îl comit, aşa cum arată statistica, oamenii ai căror indici neurofiziologici par a corespune întru totul normei. Potrivit unui studiu de anvergură întreprins de cercetătorii australieni, majoritatea infractorilor nu manifestă vreo tulburare psihică evidentă (există mult mai mulţi delincvenţi decât persoane cu devieri psihice la nivel de populaţie). Cazurile ieşite din comun, cele ale ucigaşilor în serie sau ale interlopilor recidivişti reprezintă doar o faţetă a spectrului larg care marchează şi ilustrează firea agresivă şi distructivă umană.

Un studiu din 2001 asupra a 34 de adolescenţi care au comis omoruri în masă a relevat că numai 23% dintre ei au avut o diagnoză psihiatrică, şi numai 6% au fost consideraţi drept psihotici în momentul comiterii crimei. E adevărat că majoritatea dintre ei făceau abuz de alcool şi droguri, fuseseră bătuţi în copilărie şi aveau fantezii cu scene violente. Dar, totuşi, reiese că numai un ucigaş din patru suferea de tulburări psihice serioase, ceilalţi nu; ceilalţi aveau „motive” de alt gen pentru actele lor violente.

Realitatea arată că violenţa în ansamblul ei este mai curând o normă a manifestării umane decât o expresie exclusiv patologică. Dacă ne-am imagina că va fi creată o pastilă care va lecui instantaneu și definitiv toți bolnavii psihic, violența socială s-ar reduce cu vreo 4% doar, consideră unii cercetători. Polemicile, aşadar, se vor complica în anii care vin, deoarece va fi foarte dificil de identificat şi de definit limita unde se termină înclinaţiile fireşti spre agresivitate şi încep înclinaţiile patologice spre violenţă.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *