Cum este cultivată violența în rândul copiilor

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Aşa cum arată nu doar experimentele științifice, dar şi practica, este mai simplu să educi un spirit războinic decât un spirit pacifist, deoarece o educaţie războinică e mai în unison cu chemarea naturii lăuntrice umane.

Această particularitate de a deprinde violenţa, proprie în mod cert firii omeneşti, era cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată pentru pregătirea militară a băieţilor, impunându-li-se deprinderi războinice. Majoritatea triburilor indigene au dezvoltat tradiţii ale unei astfel de educaţii.

Spiritul combativ este promovat prin diverse procedee şi ritualuri în multiple comunităţi aborigene de agricultori și vânători-culegători unde există tradiţia formării războinicului, cum ar fi la Nuerii din Sudan, la tribul Māori din Noua Zeelandă, la Dugum Dani din Noua Guinee, la Yanomami din câmpia Amazonului etc. Aceste societăţi se implică în numeroase „războaie endemice”, între triburile învecinate, iar tinerilor li se cultivă obişnuinţa de a mânui armele şi de a ucide reprezentanţii triburilor rivale.

Etologul Eibl-Eibesfeldt afirmase că practic la toate popoarele războinice copiii sunt învăţaţi de mici să răspundă la agresiune prin agresiune. El a fost martor a numeroase scene din triburile indigene când părinţii şi buneii încurajau şi chiar îşi îndemnau copiii să se răzbune pe cei care i-au ofensat sau lovit. „Am multe înregistrări care înfăţişează mamele încurajându-şi copiii nu doar să se răzbune, ci să adopte în general un comportament agresiv. Copiii sunt tachinaţi până se înfurie, iar atunci când îi atacă pe părinţi, aceştia se amuză”, povesteşte etologul.

Să ne amintim şi de societatea spartană, care îşi educa copiii în severitate şi-i deprindea de mici cu arta militară. Spartanii organizau cu regularitate mici operaţiuni războinice împotriva iloţilor (băştinaşii din Laconia şi Mesenia, cuceriţi şi stăpâniţi de Sparta), pentru ca tinerii să se înveţe a lupta şi a ucide. Iar tradiţia înrolării minorilor în armată a fost una comună practic pentru toate popoarele şi în toate epocile: în Roma Antică, în Iudeea, în China, în Imperiul Otoman.

Din rândul societăţilor moderne, state militariste cu tradiţii de educare războinică a tinerilor erau, la începutul secolului XX, Japonia, Germania, Italia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul de est au fost implicaţi direct numeroşi minori. Orfanii din Polonia şi URSS, martori ai uciderii familiilor lor, au manifestat ei înşişi dorinţa de răzbunare împotriva invadatorilor nazişti.

De cealaltă parte, Germania nazistă a recrutat către finele războiului minori de numai 12 ani; aceştia, spre surprinderea tuturor, au demonstrat o ferocitate deosebită şi o eficacitate uimitoare în luptă. Atrocităţi teribile au fost înfăptuite de minorii-ucigaşi din armata khmerilor roşii, din Campucia.

În prezent, în Africa, în Asia, în unele din ţările islamice şi din America Latină sunt aplicate metode educative de transformare a copiilor în viitori războinici şi asasini. Minorii au fost implicaţi în război şi în Iugoslavia, şi în Cecenia, şi în alte regiuni unde au existat conflicte sângeroase de esenţă genocidară.

În Sudanul de Sud, potrivit datelor din aprilie 2014, peste nouă mii de minori au fost recrutaţi forţat şi implicaţi în luptele crâncene ale războiului civil. În Republica Democratică Congo, minorilor racolaţi în scopuri războinice li se inoculează o psihologie a „masculinităţii militarizate”, care constă dintr-un set rigid de stereotipuri hipermasculinizate, care promovează comportamentul dominator, violenţa, inclusiv cea sexuală, umilirea „celorlalţi”.

Fondatorii Califatului Islamic din Siria şi Irak, ISIS, mobilizează copii de 11 şi 14 ani în tabere de antrenament, unde sunt îndoctrinaţi în conformitate cu legile Sharia şi sunt învăţaţi să mânuiască automatul Kalaşnikov şi să-şi sacrifice vieţile în lupta împotriva „necredincioşilor”. De la 16 ani, dar poate şi mai devreme, băieţii pot participa la operaţiuni militare. Islamiștii au distribuit și un ghid pentru mame, în care le învață cum să educe un „copil mujahedin”, cum să-l călească fizic și spiritual, pentru a fi parte a unei noi generații de luptători extremiști.

Unele femei care s-au căsătorit cu militanți ISIS au afișat pe rețelele de socializare fotografii în care copii mici sau chiar bebeluși pozează îmbrățișați cu arme, cu pistoale, cu automate Kalașnikov, cu mesaje de genul „Micul Terorist” sau „Generația Califatului”. Acolo fanatismul religios și ura ideologică sunt cultivate din pruncie.

Pe așa cale, copiii pot fi transformaţi în monştri morali, lipsiţi de scrupule şi milă, dacă le sunt exploatate instinctele şi le este „dezgolită” înclinaţia spre agresivitate prin procedee educative speciale. „Un sălbăticit e cu mult mai rău decât un sălbatic”, spunea istoricul român Nicolae Iorga şi cuvintele sale conţin mai multă dreptate decât poate părea la prima audiţie.

Chiar şi în societăţile democrate contemporane din ţările înalt dezvoltate se practică pe timp de pace angajarea copiilor în activităţi ce presupun un grad înalt de violenţă. În Marea Britanie a anului 2011, de exemplu, un caz scandalos a nimerit în atenţia presei şi a autorităţilor. S-a descoperit o reţea de copii de 8-9 ani care erau antrenaţi pentru lupte corp la corp, închişi în cuşti metalice şi îndemnaţi să se bată între ei, ca nişte mici gladiatori, spre amuzamentul sutelor de adulţi, care îi încurajau prin strigăte şi chiote.

Organizatorul evenimentului, el însuşi luptător profesionist, susţinea că acest „sport” devenise popular printre copii şi s-au găsit şi destui părinţi care le-au permis odraslelor să participe la asemenea bătăi. Acest caz ne arată foarte clar cum în lipsa vreunei supravegheri stricte din partea instituţiilor statului până şi într-o societate civilizată instinctul agresivităţii din oameni se va manifesta cu uşurinţă în cele mai diverse moduri, inclusiv în forme hidoase şi antisociale.

cultura stradala a violentei 2
Minori participanţi la lupte în cuşcă, cu acordul părinţilor şi spre amuzamentul adulţilor; Marea Britanie, 2011.

Educaţia în sens invers, de diminuare a pornirilor agresive native, reprezintă esenţa conceptelor educative ale civilizaţiei umane. Religia, perceptele morale, codurile de etică, arta, cultura, „cei şapte ani de-acasă” – toate aceste şi alte componente ale vieţii sociale au fost utilizate pentru formarea din fragedă copilărie a unor indivizi care să fie toleranţi faţă de semenii lor şi să convieţuiască paşnic.

Când însă un copil este supus şi influenţelor educative pacifiste, şi celor războinice, va avea un impact mai puternic acea învăţare care este susţinută instinctual. Iată de ce copiii preiau mai curând modelele comportamentale pe care le însuşesc în stradă decât pe cele altoite în familie sau de către educatori; modelele comportamentale stradale sunt mai conectate la arhaicitatea naturii noastre.

Cercetătorii vorbesc despre „cultura stradală a violenţei”, care are un impact enorm asupra formării psihice şi comportamentale a minorilor; grupul, colectivul, gaşca formează individul. Acei minori care şi-au petrecut timpul alături de companioni de joacă cu înclinaţii delincvente se vor angaja la rândul lor în acţiuni violente, chiar dacă provin din familii echilibrate din punct de vedere social şi moral.

Desigur că alături de instinctul agresivității există şi o predispoziţie genetică spre altruism şi empatie. În creier au fost identificate mecanisme neurale responsabile pentru atitudinile şi comportamentele de reciprocitate, cooperare şi empatie. Ele stau la baza relaţiilor paşnice şi de întrajutorare dintre oameni. Însă altruismul şi empatia sunt, de regulă, raportate la un cerc restrâns de persoane apropiate (rude, prieteni, indivizi cu aceeaşi identitate, care fac parte din grupul de oameni consideraţi „ai noştri”).

Acest altruism, numit şi altruism de rudenie (kin altruism), este limitator și explică de ce este atât de uşor de instigat la xenofobie şi e atât de dificil de cultivat principiul toleranţei într-o societate mixtă din punct de vedere etno-rasial, în pofida tuturor eforturilor şi campaniilor de educare socială. Stereotipurile şi prejudecăţile rasiale, precum şi atitudinile etnocentriste sunt împlântate adânc în psihologia umană şi sunt greu de eradicat.

Uneori, în ciuda altruismului nostru înnăscut pentru persoanele înrudite, competiția pentru resurse și afirmare ne face să ne comportăm egoist și agresiv până și în raport cu oamenii apropiați nouă. Să ne amintim că invidia, gelozia și concurența sunt proprii și pentru rudele apropiate, iar bătăile între frați sunt destul de răspândite. Potrivit unor date, mai mult de o treime dintre frați au mărturisit că s-au agresat, s-au bătut între ei.

Cu cât este mai mare impactul instinctelor, cu atât mai importantă este misiunea educaţiei de a interveni cu corecţii sociale pentru dirijarea şi controlul predispoziţiilor noastre native, şi cu atât mai inteligente trebuie să fie aceste intervenţii. Problema e că până în prezent predispoziţiile native au fost neglijate în procesul educaţional, în mare măsură fiindcă aceste predispoziţii fie nu erau cunoscute, fie erau considerate nesemnificative.

Ştiinţa pedagogică multe secole se amăgea în iluzia că mintea copiilor este o „tabula rasa”, o foaie curată, care îmbibă exact ceea ce scrii pe ea. În realitate, mintea umană se naşte cu un „text ascuns”, care se developează pe parcursul anilor şi interacţionează activ, în sens pozitiv sau negativ, cu normele şi modelele pe care le impune educaţia. Astăzi acest lucru este tot mai bine înţeles de cercetătorii biologi şi psihologi.

Şi, de fapt, una din ideile pe care doresc să o profilez este că neglijarea naturii noastre instinctuale în educaţie este inadmisibilă şi ar fi o gravă eroare ca biologia umană să fie desconsiderată şi de acum încolo. Fără a înţelege în profunzime natura comportamentului agresiv, fără a lua în considerare barierele instinctuale care au stat în calea educării oamenilor în spirit pacifist, nu vom putea depăşi eşecurile şi rătăcirile de până acum.

Potrivit cercetătorului de etologie rus Anatoli Protopopov, iluzia care mai persistă în societate că agresivitatea nu ar fi înnăscută şi deci poate fi uşor eliminată din comportament „este ca un drog cu efect de scurtă durată”. Istoria, cu toate războaiele ei, ar trebui să ne înveţe că „motivaţiile lăuntrice ale agresiunii au un caracter înnăscut, de aceea sunt atât de conservative”. În general, măsura în care pârghiile educaţiei sociale menite să înfrâneze violenţa la oameni au fost eficiente ne-o arată realitatea în care convieţuim. Efectul acestor eforturi educative este foarte relativ, fragil și temporar.

Adevărul este că educaţia nu poate reforma radical firea instinctivă. Au existat dictatori care crescuseră în familii cucernice şi cu frică de Dumnezeu, la fel cum s-au format caractere criminale în familii intelectuale şi bine asigurate. Să ne amintim, de exemplu, de caracterul evlavios al mamelor unor aşa personaje sinistre ca Iosif Stalin şi Lavrenti Beria, care contrastează izbitor cu firea fiilor; aceştia din urmă nu au manifestat nicio rezonanţă cu valorile creştine. Despotul Pol Pot, care a organizat genocidul din Campucia, a fost crescut în linişte şi a primit o bună educaţie, a petrecut chiar un an în călugărie ca novice într-un templu budist.

Aceste pilde reprezintă nu un paradox sau o excepţie, ci exemple vii ale influenţei pe care o are chemarea naturii lăuntrice, a cărei voce este deseori mai puternică decât vocea anturajului şi a educatorilor. Iar dacă mediul de viaţă este unul care solicită rezistenţă, dacă mediul este unul abuziv, frustrant şi agresiv, atunci în balanţa influenţelor educative vor avea mai multă greutate îndemnurile la combativitate şi violenţă.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *