Cum evoluția ne-a făcut alergători de anduranță

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Noi nu putem alerga cu o viteză foarte mare, comparativ cu alte mamifere, în schimb avem capacitatea de a alerga foarte mult. Oamenii sunt printre cei mai rezistenți alergători din lume.

Scheletul nostru, coloana vertebrală, talpa piciorului, sistemul osos și muscular, sistemul respirator și metabolismul aerob au evoluat astfel, încât ne permit să alergăm distanțe de zeci și zeci de kilometri, fără pauză.

Strămoșii noștri care primii au dobândit această abilitate au obținut un avantaj imens și în vânătoare, și în competiție cu semenii mai puțin rezistenți. Animalele erbivore erau pur și simplu gonite până la epuizarea totală; ele alergau până se prăbușeau lipsite de puteri, iar vânătorii se apropiau și dădeau lovitura fatală.

Și în timpurile noastre putem vedea exemple de vânare prin epuizare. Bărbații din unele triburi din Africa ies la vânătoare în toiul amiezii și atacă un grup de antilope pe care le gonesc și câte 40-50 de kilometri, timp de patru-cinci ore neîntrerupt, până acestea se sufocă și cad neajutorate în fața vânătorilor.

În preistorie, până la apariția câinilor și a armelor de aruncat, vânătoarea se desfășura de regulă în acest mod, iar selecția naturală i-a avantajat pe acei bărbați care erau mai rezistenți la alergat; ei deveneau vânători sau luptători de succes, obțineau un rang ierarhic înalt și se bucurau de atenția femeilor. În așa mod evoluția ne-a făcut alergători de anduranță.

S-a întărit și o corelație între rezistența la efort fizic de durată și un nivel înalt de testosteron în organism. Chiar și astăzi, potrivit celor mai recente studii, performanță la alergarea pe distanțe lungi (cum ar fi semimaratoanele de 21 de km) o demonstrează bărbații care au avut parte de o expunere puternică la testosteron încă în uterul mamei.

Totuși, până în prezent încă nu este foarte clară „logica evolutivă” a apariţiei mersului biped la om, deoarece mersul biped, alături de avantajele binecunoscute, a fost însoţit de o listă de dezavantaje, cum ar fi starea fiziologică a organismului, gestaţia dificilă, probleme ale coloanei vertebrale, deplasarea mai lentă etc.

Conform unei ipoteze înaintate de biologii de la Universitatea din statul Utah (SUA), poziţia bipedă a evoluat ca un răspuns adaptativ la necesitatea de a obţine abilităţi de luptă. Mai exact, biologii susţin că poziţia bipedă este mai avantajoasă în timpul luptelor corp la corp, deoarece permite aplicarea unor lovituri mai puternice, permite utilizarea armelor şi asigură o mai bună vizualizare a spaţiului, pentru detectarea duşmanilor.

În cadrul unui experiment pentru testarea ipotezei, s-a constatat că în poziţie bipedă loviturile cu mâna sunt cu 50-60% mai puternice decât în poziţie patrupedă, iar loviturile de sus în jos sunt de 3,3 ori mai puternice decât cele de jos în sus (datorită implicării mai mari a muşchilor spatelui).

Cu alte cuvinte, poziţia bipedă sporeşte performanţa fizică şi i-a avantajat pe luptători în cadrul unor încăierări care decideau supravieţuirea indivizilor. Drept urmare, genele care au favorizat transmiterea acestor caractere anatomice s-au răspândit în cadrul populaţiei.

(Va urma)

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *