De ce a muşcat Suarez sau Sportul şi agresivitatea

 

„Tituşki” („титушки”) este un cuvânt care a intrat fulminant în vocabularul socio-politic din spaţiul ex-sovietic. Cu acest cuvânt fuseseră etichetaţi în Ucraina tinerii boxeri şi luptători, racolaţi din diferite secţii sportive din regiunile ţării, care au fost mobilizaţi şi asmuţiţi împotriva opoziţiei de pe EuroMaidan, în ianuarie 2014. Respectivii sportivi au fost porecliţi „tituşki” (se scrie şi „titushky”) după numele unuia dintre primii agresori identificaţi în cadrul protestelor; numele acestuia era Vadim „Românul” Tituşko (vezi în imagine), de unde provine şi etichetarea tuturor celorlalţi indivizi violenţi. Participarea masivă a acestor tineri, majoritatea sportivi, a fost apreciată drept o tactică specială de intimidare a opoziţiei ucrainene în cadrul confruntărilor de pe EuroMaidanul din Kiev şi din alte oraşe ale Ucrainei”.

tituşko - titushko
Imagine: Vadim Tituşko, sportivul al cărui nume a servit pentru etichetarea tuturor sportivilor agresori implicaţi în confruntările din Ucraina, din ianuarie 2014.
Autor: Vladislav Sodel / «Коммерсантъ». Sursa: http://lenta.ru/articles/2014/01/27/ukraine/

Acest exemplu din istoria recentă a conflictelor şi revoltelor sociale ilustrează cum sportivii sunt utilizaţi în calitate de mercenari; forţa lor brută este exploatată de tot felul de lideri militari, politici şi interlopi, care îşi completează grupurile de asalt sau bandele cu tineri bine antrenaţi în sălile de sport. Aici atingem un aspect delicat legat de relaţia dintre sport şi agresivitate – gătinţa oamenilor cu experienţă sportivă de a se implica în acţiuni violente şi rolul sportului în cultivarea unui spirit războinic la bărbaţi. Şi e vorba nu doar de mediul social spre care se poate revărsa această războinicie, ci şi de competiţiile sportive însele, care sunt caracterizate de rivalitate şi violenţă.

Numeroşi cercetători ai psihologiei sportului împărtăşesc convingerea că acţiunile din sport pot fi descrise ca acţiuni agresive şi violente, lupta este adeseori necruţătoare, mai ales în sporturile de contact (rugby, hocheiul, boxul, luptele ş.a.). Contactul fizic, agresivitatea şi violenţa frecvent reprezintă principalele surse ale entuziasmului sportivilor, le oferă plăcere şi le alimentează motivaţia de a participa în competiţii. La un moment dat, abundenţa violenţei în sport a început să fie văzută ca o problemă socială.

Pentru a înţelege mai bine cum funcţionează diada sport – agresivitate, este important să atragem mai întâi de toate atenţia asupra unei trăsături specifice a agresivităţii, pe care am putea-o numi efect de cascadă, sau efect autocatalitic al agresivităţii. Ce se are în vedere? Etologii au observat că, spre deosebire de mâncare, adăpare şi sex, agresiunii îi este mai puţin proprie starea de saturaţie. De exemplu, dacă un individ înfometat mănâncă, pragul reacţiei la oferirea unor alte cantităţi de hrană se ridică; pentru o perioadă de timp, el devine mai indiferent faţă de hrană. În cazul agresiunii însă, adeseori e invers: după prima manifestare de furie, sau după primul atac, pragul reacţiei la factorul iritant coboară, iar tendinţa de a ataca în continuare sporeşte. Aşa cum susţin autorii unor studii care au relevat acest fenomen comportamental, o agresiune facilitează apariţia unei alte agresiuni, şi această reacţie în lanţ poate dura până la epuizarea fizică.

Efectul autocatalitic al agresiunii explică escaladarea violenţei în cadrul conflictelor armate, dar totodată lămureşte şi geneza agresiunii în sport; contrar aşteptărilor, practicarea sportului nu întotdeauna reuşeşte să potolească impulsurile agresive ale indivizilor, ci le oferă prilej de manifestare repetată. O serie de cercetări efectuate de psihologi au confirmat influenţa stimulatoare a sportului asupra agresivităţii, mai ales la bărbaţii care participaseră la aşa genuri de sport ca restlingul sau fotbalul american; activitatea competiţională nu diminua agresivitatea, ci o intensifică. În presă nu rareori sunt relatate cazuri când boxerii, luptătorii, practicanţii de arte marţiale se comportă violent şi agresează oameni în situaţii care nu solicită sub niciun fel aplicarea forţei.

Un asemenea caz, s-a produs, de exemplu, la Chişinău, pe 27 mai 2014, la Spitalul de Urgenţă. Fiind iritat de procedurile de internare a soţiei sale în spital, un bărbat a atacat fizic medicii din instituţie, cauzându-le unora dintre ei comoţii cerebrale şi contuzii ale organelor; mai târziu, alţi 12 amici ai respectivului bărbat au venit în spital să intimideze medicii, conflictul încheindu-se doar odată cu intervenţia poliţiei. S-a constatat că toţi aceşti bărbaţi violenţi practicau artele marţiale.

Voi aduce şi un alt exemplu, dintr-un cu totul alt context. Este cazul, deja devenit celebru, al fotbalistului uruguayan Luis Suarez care, în cadrul Campionatului Mondial de Fotbal din 2014 (din Brazilia), l-a muşcat de umăr pe Giorgio Chiellini, apărătorul selecţionatei italiene. Ulterior, FIFA a descoperit că Suarez a muşcat de cel puţin opt ori în cariera sa fotbalistică.

suarey musca

Imagine: Fotbalistul uruguayan Luis Suarez (jucător la Liverpool) îl muşcă pe
apărătorul de la Chelsea, Branislav Ivanovic; aprilie 2013.
Sursa: http://www.dailymail.co.uk/sport/football/article-2317388/Branislav-Ivanovic-says-surprised-bitten-Luis-Suarez.html

Care e cauza acestui comportament puţin spus extravagant al sportivului? Aici, ca şi alte situţii în sport, şi-a spus cuvântul efectul autocatalitic al agresivităţii. Suarez este un atacant, care demonstrează o manieră îndrăzneaţă, am putea spune agresivă, de a juca fotbal. În momentele culminante ale jocului, excitaţia fiziologică pe care o resimt sportivii atinge niveluri foarte înalte, sunt frecvente fraudele de joc; golurile, ca o expresie a loviturii fatale, sunt însoţie de strigăte, gesturi euforice şi teatrale. În cazul lui Suarez, excitaţia de pe urma jocului devine incontrolabilă, ceea ce nu este un lucru ieşit din comun; doar că este neobişnuită maniera în care el se dezlănţuie – prin muşcarea adversarilor. Acesta este şi un mod de eliberare a tensiunii nervoase. El nu se poate abţine chiar dacă ştie că va fi sancţionat şi suspendat de la mai multe jocuri importante pentru cariera sa.

Suarez Chiellini
Imagine: Fotbalistul uruguayan Luis Suarez încearcă să-l muşte pe apărătorul italian Giorgio Chiellini; 2013, Cupa Confederaţiilor.
Sursa: http://www.independent.co.uk/sport/football/worldcup/luis-suarez-bite-suarez-tried-to-bite-giorgio-chiellini-a-year-before-he-bit-the-italian-defender-during-the-2014-world-cup-9561799.html

Un rol important în apetenţa pentru actele de agresiune îi revine senzaţiei de plăcere; şi se pare că Suarez trăieşte asemenea senzaţii în timp ce muşcă. Să ne amintim că vânătoarea şi omorul au reprezentat un comportament de supravieţuire, iar actele de agresiune erau recompensate printr-o senzaţie de satisfacţie la nivel neurofiziologic, datorită eliminării neurotransmiţătorului dopamina, numit şi “hormon al fericirii”. Însuşi contactul fizic, lupta, loviturile erau însoţite de o injectare imediată în creier a aşa-numitelor opioide – substanţe cu efect analgezic, care reduceau pe termen scurt durerea de la rănile obţinute, dar generau şi o stare de euforie de moment.

Deci, un act de agresiune generează o stare de satisfacţie, care, pentru a fi trăită în mod repetat, solicită noi acte de agresiune; aceasta poate fi o explicaţie atât a pasiunii bărbaţilor pentru vânătoare şi sporturi agresive, cât şi a efectului autocatalitic al agresiunii. Etologii au identificat la animale un fenomen comportamental asemănător, numit şi “efectul învingătorului” (“winner effect”); un individ care a câştigat o încăierare îşi sporeşte probabilitatea să câştige şi următoarea luptă. Acest efect se datorează faptului că indivizii implicaţi deja în competiţii fizice devin mai experimentaţi şi mai abili în luptă, dar totodată au primit o “injecţie” de dopamină în creier, care-i face mai predispuşi spre alte confruntări şi spre alte victorii. La ei se modifică la propriu neurochimia creierului, ei demonstrează mai multe gesturi dominante, se impun în plan ierarhic şi caută contextul unei noi lupte care să le ofere o “plăcere dopaminică”. “Efectul învingătorului” propriu animalelor este în multe privinţe sugestiv pentru înţelegerea apetenţei pentru competiţii şi lupte a sportivilor.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *