De ce ne răzbunăm

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Competiția ierarhică a fost atât de importantă pentru succesul reproductiv al masculilor de-a lungul evoluției speciei umane, încât noi și astăzi suntem deosebit de sensibili la orice tentativă de a ne fi diminuat statutul social şi reputaţia; suntem echipaţi cu mecanisme lăuntrice de a riposta prompt în faţa sfidărilor şi a afronturilor. Nu ne va surprinde deci să aflăm că o parte considerabilă dintre omucideri între bărbaţi se produc din cauza unor dispute triviale privind reputaţia și valoarea unui sau altui individ.

Într-un studiu clasic despre motivele omuciderilor în Philadelphia s-a constatat că 37% dintre omoruri s-au produs din cauza răzmeriţelor şi a certurilor nesemnificative. Un atac asupra reputaţiei este perceput mai grav decât un atentat la o sumă de bani: un ghiont, o vorbă nelalocul ei, un gest ofensator este suficient ca oamenii să plătească cu viaţa.

Şi alte statistici au arătat că majoritatea omuciderilor pe timp de pace se produc între bărbaţi neînrudiţi care au avut de disputat relaţiile ierarhice între ei; unii dintre indivizi râvneau la sau subminau rangul social altora. Cel mai des sunt implicaţi în asemenea conflicte bărbaţii tineri, adeseori din clasa inferioară, aflaţi în perioada activă a afirmării personale. Este utilizată și sintagma ”pedepsire pentru lipsa de respect” (”punishment of disrespect”), pentru a caracteriza o serie de comportamente violente care se produc din cauza că un individ sfidează un alt individ, sau o organizație. Elemente de ”pedepsire pentru lipsa de respect” au fost identificate și în relațiile dintre cimpanzei.

Importanța pe care o acordăm statutului, reputației, poziției ierarhice explică de ce ne este dificil să iertăm chiar și pe termen lung afronturile, umilințele și provocările. Suntem echipați instinctual să ne răzbunăm și să primim plăcere de la umilirea celui care ne-a umilit cândva; și nu doar pe noi, dar și familia noastră, rudele, grupul căruia aparținem. În funcție de disciplina științifică și autor, sunt utilizați diferiți termeni pentru a defini răzbunarea violentă: agresivitate reactivă (reactive aggression); violență represivă (retaliatory violence); răzbunare; violență moralistică (moralistic violence); autoajutorare (self-help); pedepsire (punishment).

Alți autori utilizeză termenul de reciprocitate negativă (negative reciprocity) pentru acțiunile când indivizii sau grupurile acționează în așa fel încât să evite exploatarea, să schimbe situațiile inechitabile și să-și impună respectul. Oricare ar fi denumirea acestui fenomen comportamental, la temelia actului de răzbunare stă furia și dorința de restabilire a echilibrului, a reputației sociale și a respectului. Aceasta este o adaptare favorizată de selecția naturală; cei care se opuneau tentativelor de subordonare și marginalizare și se răzbunau pe agresori aveau șanse mai mari să se impună pe scara ierarhică și să se reproducă.

Există cel puțin trei explicații pentru existența și utilitatea răzbunării. În primul rând, dacă individul nu se răzbună sau nu ripostează în vreun fel, agresorul va considera că atacul său poate fi repetat, odată ce rămâne nepedepsit. Gândul că victima se poate răzbuna ridică mult costurile unui act agresiv. În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare prezența observatorului (părții a treia). Dacă victima nu se răzbună, atunci nu doar agresorul, ci și cei din jur vor considera că pot profita pe viitor de lipsa ei de apărare. Cel care nu se răzbună își coboară statutul în ochii celorlalți. Iată de ce reacția la agresiune și răzbunarea este de regulă cu atât mai promptă, cu cât este mai numeros publicul spectator.

În al treilea rând, cel agresat consideră că au fost încălcate niște norme de reciprocitate și reacția de răzbunare este percepută ca un fel de justiție prin forță, numită și agresiune moralistică, de restabilire a dreptății normelor comportamentale. Deci, dincolo de răfuielile dintre indivizi, răzbunarea și pedepsele permit menținerea ordinii sociale. Cu alte cuvinte, răzbunarea este unul din elementele luptei pentru statut și e atât de larg răspândită la toate societățile umane (mai ales acolo unde statul este cvasiinexistent sau se implică puțin în asigurarea justiției): după regulile junglei sau ale cartierelor marginale, cine reușește să-și mențină poziția ierarhică și reputația are șanse mai mari de afirmare în cadrul grupului și se bucură de admirația femeilor.

Antropologul Lawrence Keeley, de la Universitatea din Oxford, autorul cărţii „Războiul anterior civilizaţiei” („War Before Civilization”), a ajuns să constate că motivul răzbunării a stat la originea a peste 70% dintre războaiele din perioada pre-modernă. Răzbunarea personală sau a onoarei clanului a reprezentat cauza motivațională primară a omorurilor intergrupale din Scoția medievală, din Sardinia și Corsica, din Balcani, din Pakistan sau din sudul Statelor Unite.

Un alt antropolog ilustru, Napoleon Chagnon, cel care a studiat îndeaproape viața triburilor războinice Yanomami, a mărturisit în cadrul unui interviu că o bună parte dintre agresiunile dintre bărbații acelor triburi sunt determinate de dorința de răzbunare, în special pentru rudele omorâte în lupte. ”Sângele este argumentul lor”, a formulat Chagnon motivul principal al conflictelor.

O altă moștenire a psihologiei primitive este că noi adeseori interpretăm negativ intențiile, atitudinile și comportamentele altor oameni. În mod particular, avem impresia că în mimica, gesturile și acțiunile vreunui om străin există rea-intenție. De exemplu, dacă un trecător ne atinge cu umărul, vom avea înclinația să credem că a făcut-o în mod premeditat, că ne-a sfidat. Aceeași impresie o avem când cineva chicotește privind în direcția noastră. În psihologie există termenul Înclinație de Atribuire a Ostilității (Hostile Attribution Bias), care se referă la ușurința cu care ne închipuim că alții ne vor răul. Această înclinație e valabilă și pentru relațiile interpersonale, și pentru relațiile dintre grupuri, și pentru relațiile stat-cetățean.

Înclinația de Atribuire a Ostilității este o trăsătură umană universală, ea ne face să reacționăm agresiv în diverse situații care ne par provocatoare, chiar dacă persoana cu care am intrat în conflict nici gând nu avea să ne ofenseze. Este un fenomen comportamental obișnuit în rândul adolescenților din diferite culturi, ceea ce oferă o explicație în plus pentru incidența mare a conflictelor în mediul lor. La tinerii cu un grad înalt de agresivitate, înclinația de atribuire a ostilității este mai accentuată; ei sunt sensibili față de semnalele de ostilitate exprimate de cei din jurul lor. O provocare va fi considerată cu atât mai ostilă, cu cât circumstanțele în care s-a produs acea provocare sunt mai importante pentru reputație și statutul indivizilor.

Probabil, din punct de vedere evolutiv, Înclinația de Atribuire a Ostilității a rezultat din temerea noastră de a ne fi lezată autoritatea și poziția ierarhică în grup. Instinctual, căutăm semnale că suntem provocați, că ne este sfidată reputația și suntem gata să ripostăm.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *