Despre instinctul agresivităţii

 

Agresivitatea este la origine o adaptare pentru supravieţuire, un instinct. Acesta este un fapt demonstrat ştiinţific. Dar, bineînţeles că instinctele nu sunt conştientizate de către individ, ele îşi exercită influenţa la nivel subliminal. Oamenii de regulă îşi explică acţiunile ca fiind motivate emoţional sau raţional şi chiar şi mulţi dintre acei care cunosc despre existenţa instinctelor preferă să considere că majoritatea acţiunilor lor sunt perfect motivate raţional şi nu izvorăsc din adâncurile vreunui program comportamental biologic.

Noi avem tendinţa de a ne idealiza comportamentele, nouă ne repugnă însăşi ideea de a recunoaşte că împărtăşim o zestre biologică comună cu lumea animală şi că avem adeseori aceleaşi imbolduri şi năravuri pe care le identificăm la diverse specii de mamifere. Iată de ce însăşi noţiunea de „instinct” a fost fie tabuizată, fie declinată, fie stigmatizată în termeni aproape teologici, fiind considerată o unealtă a „răului” în lume, care i-a fost inoculată omului de „forţele întunericului”. În realitate însă, ne place sau nu, instinctele cu adevărat guvernează sau cel puţin motivează o gamă extrem de largă a comportamentelor noastre, iar unele dintre aceste comportamente pot fi, de fapt, explicate doar dacă le înţelegem ca emanaţii ale instinctelor.

De exemplu, înclinaţiile agonistice (spre confruntare, agresivitate, războinicie) sunt cele care stau, în ansamblul lor, la originea competiţiilor sportive, a duelurilor şi a războaielor. Aceste înclinaţii explică, printre altele, popularitatea jafurilor şi a competiţiilor călare la popoarele nomade; nu atât motivaţiile de ordin economic, cât cele lăuntrice, de eliberare a surplusului de energie agresivă îi motivează pe nomazi să ia calea incursiunilor războinice. Un indice al faptului că există înclinaţii spre agresivitate, care se transmit pe cale ereditară, sunt şi jocurile războinice ale copiilor. Departe de a le considera doar ca pe un model al imitării acţiunilor celor maturi, aceste jocuri arată cum se manifestă de la o vârstă timpurile pulsaţia agresivităţii.

Până şi în mediile paşnice, ferite de conflicte identitare şi războaie, copiii, în special băieţii, organizează jocuri combative prin care dau frâu liber energiei acumulate. De remarcat că jocurile agresive sunt proprii şi puilor de animale, care, chiar şi fără a avea ocazia de a-şi vedea părinţii vânând, imită instinctiv mişcările şi loviturile de răpitor sau de mascul dominant.

O altă dovadă a existenţei unei agresivităţi înnăscute este plăcerea copiilor de a tortura animalele (atunci când acestea sunt inofensive sau nu pot riposta). Diverse cercetări au arătat că majoritatea copiilor manifestă un gen de atitudini sadice în raport cu animalele (de la insecte la mamifere). Tot instinctul agresivităţii este cel care alimentează cruzimea faţă de animale a oamenilor adulţi.

Organizarea luptelor în bestiarele romane, sacrificarea cu sânge rece a animalelor domestice, vânatul celor sălbatice, coridele spaniole, îngroparea de vii a câinilor vagabonzi, acţiuni precum măcelărirea de vii a delfinilor, pentru a-i întrebuinţa ca nadă pentru rechini, sau utilizarea porcilor îmbrăcaţi în veste antiglonţ pentru testarea armamentului – toate aceste şi alte acte similare nu doar că nu provoacă repulsie la cei care le practică, ci adeseori le produc o plăcere reală. Aceste comportamente sunt refracţii ale înclinaţiilor noastre interne spre agresiune, cruzime şi distrugere şi în mare parte doar prin această optică pot fi explicate.

Oamenii totuşi nu sunt sclavi ai instinctelor. Etologul austriac Irenaus Eibl-Eibesfeldt, fondatorul etologiei umane, ştiinţa privind aplicarea tezelor etologiste în explicarea comportamentului omenesc, a încercat să plaseze originea agresivităţii umane în cadrul de interferenţă atât a factorilor instinctuali, cât şi a celor culturali, datoraţi educaţiei sociale. Este cât se poate de evident pentru oricine, că la om comportamentele nu sunt într-atât de riguros determinate genetic, cum se întâmplă la animale. Nu suntem guvernaţi de un „instinct orb”, care nu lasă nicio alternativă; din contră, la om se produce o „modelare culturală a tendinţelor sale instinctuale”.

Cu alte cuvinte, natura instinctuală umană este mai flexibilă şi permite educaţiei să modeleze parţial gradul de manifestare comportamentală şi direcţia de expresie a comportamentului. Totodată, Eibl-Eibesfeldt consideră inacceptabil ca determinantele biologice ale comportamentului uman să fie respinse doar din motiv că ele în interpretarea unora ar „deschide drumul fatalismului”.

Oamenii poartă o moştenire genetică de la strămoşii noştri hominizi, care la rândul lor au o descendenţă şi mai primitivă pe linie filogenetică şi trebuie să ţinem cont de această stare de fapt. Există un set larg de comportamente şi mişcări de ameninaţre şi luptă pe care le împărtăşim cu primatele contemporane, ceea ce vorbeşte despre o origine arhaică comună a acestor trăsături comportamentale. Etologul menţionează că până şi copiii de vârstă fragedă demonstrează gesturi agresive: se înfurie, se împing, zgârie, lovesc cu mâna, ameninţă verbal. Aceste atitudini şi mişcări combative sunt înnăscute, dovadă fiind utilizarea lor şi de către copiii surzi sau orbi din naştere; ei strâng pumnii, bat din picior, încruntă fruntea, îşi arată dinţii şi îşi muşcă mâna când sunt foarte enervaţi, fără să fi văzut vreodată pe cineva manifestându-se la fel în situaţii de stres.

Lui Eibl-Eibesfeldt îi aparţine îndeosebi meritul de a demonstra, pe exemplul unor numeroase societăţi tradiţionale, că teza romantică privind omul originar paşnic este un mit. În realitate, practic nu există societate tradiţională, care să nu manifeste elementare trăsături de teritorialitate, xenofobie, agresivitate şi războinicie; iar confruntarea între grupuri/triburi reprezintă una dintre cele mai răspândite şi mai sângeroase forme de manifestare a agresivităţii umane.

Mai târziu, tezele lui Eibl-Eibesfeldt, privind dualitatea naturii agresive umane (instinct modelat de educaţie) şi privind agresivitatea intergrupală, au fost pe larg dezvoltate în lucrări de psihologie evoluţionistă. Una dintre aceste lucrări îi aparţine cercetătorului de origine americană David Livingstone Smith, care a publicat în anul 2007 cartea întitulată “Cel mai periculos animal: natura umană şi originile războiului” (“The Most Dangerous Animal: Human Nature and the Origins of War”).

În baza unui vast material factologic, Smith afirmă că oamenilor le sunt caracteristice două trăsături, diametral opuse: pe de o parte, repulsia şi inhibiţia faţă de agresivitatea şi omorurile membrilor grupului căruia aparţin, pe de altă parte, ferocitatea şi violenţa în raport cu indivizii care sunt străini şi prezintă un pericol real sau închipuit.

Agresiunea izvorăşte din interiorul naturii noastre native, însă este modelată şi direcţionată în funcţie de mediul social în mijlocul căruia ne dezvoltăm. Instinctul agresivităţii funcţionează invariabil, însă mediul de viaţă şi educaţia ne pot permite să-l recanalizăm într-un mod inofensiv social. Cunoaşterea acestui lucru reprezintă primul pas spre controlul real al comportamentului agresiv al oamenilor.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”).

În România, cartea poate fi găsită aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *