Evoluția mâinii: cum am devenit războinici și boxeri

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Se ştie că un impact decisiv asupra evoluţiei umane a avut-o anatomia mâinilor, care a permis confecţionarea şi utilizarea uneltelor complicate. Multă vreme s-a considerat că mâna umană în forma ei actuală a fost un rezultat al selecţiei de pe urma fabricării şi manipulării uneltelor; după cum enunţă şi celebrul dicton al lui Friedrich Engels: „Munca l-a creat pe om”.

Iată însă că noile cercetări oferă o explicaţie conceptuală nouă pentru evoluţia mâinii – mâna umană s-a format ca o adaptare la necesitatea de a fi utilizată drept armă de luptă. Acei indivizi care utilizau mâna strânsă în pumn în timpul luptelor aveau şanse mai mari de câştig şi supravieţuire (impactul loviturii cu pumnul e de 1,7-3 ori mai mare decât al loviturii cu palma); drept urmare, genele responabile pentru abilitatea de a strânge pumnul s-au transmis celorlalte generaţii.

Reiese că selecţia naturală a avantajat indivizii care utilizau pumnul în luptă, iar de-a lungul generaţiilor s-a modificat şi anatomia mâinii, care să faciliteze formarea pumnului; mâna a devenit mai scurtă, degetul mare mai lung. O analiză anatomică comparativă (vezi imaginea de mai jos) ilustrează în mod convingător cum s-a modificat forma mâinii odată cu evoluţia speciilor de hominizi.
evolutia mainii

Mâna unui cimpanzeu şi a unui om, în plan comparativ; mâna umană (în dreapta) este mai adaptată formării pumnului, datorită palmei mai scurte şi a degetului mare mai lung, care fixează celelalte degete strânse în pumn.

Deci, o componentă importantă a anatomiei noastre – mâna s-ar fi format ca răspuns la necesitatea de a lupta. Iar gesturile cu proiectarea pumnilor încleştaţi au fost şi sunt până în prezent apreciate drept gesturi de furie şi ameninţare.

Curios că în 2014 aceeași echipă de cercetători a venit cu un nou studiu complementar celor precedente, în care a argumentat că… şi faţa hominizilor a evoluat, pentru a fi mai rezistentă la loviturile de pumn. De la australopitecine încoace, oasele feţei şi mandibula hominizilor au devenit mai late şi mai groase, datorită selecţiei cărora au fost supuşi masculii implicaţi în lupte dure, cu lovituri de pumn în plină figură. Mai curând adaptarea pentru loviturile în faţă decât adaptarea pentru mestecarea ierbii aspre au modelat forma craniilor hominizilor, consideră autorii studiului.

E adevărat că această din urmă supoziţie a cercetătorilor americani a stârnit mai multe comentarii critice, ei fiind învinuiţi de o interpretare eronată a datelor. Aşa că e prematur să formulăm nişte concluzii clare privind relaţia dintre evoluţia craniului şi agresivitate.

Totodată, și alți cercetători au înaintat ipoteza că osul zigomatic mai dur și pomeții mai largi proprii pentru unii bărbați ar corela cu un grad mai înalt de agresivitate a acestora și îi face mai rezistenți la loviturile în plină figură; în măsura în care se implică mai mult în acțiuni violente, ei trebuie să aibă oase mai groase care să-i protejeze de traume.

Să atragem atenție și la statistică; dacă examinăm traumele obținute de victimele atacurilor violente din zilele noastre, constatăm că e foarte mare proporția loviturilor în față. În cadrul unui studiu asupra a 539 de adulți englezi, victime ale atacurilor fizice, s-a stabilit că traumele faciale constituiau tocmai 83% dintre toate fracturile înregistrate, 66% dintre toate rănile și 53% dintre toate hematoamele identificate pe întreg corpul victimelor. Totodată, fața femeilor s-a dovedit a fi mult mai vulnerabilă, oasele lor faciale fiind de cel puțin două ori mai des fracturate de pe urma loviturilor.

Aceste statistici dezvăluie că fața este o țintă predilectă a loviturilor în conflictele umane interpersonale; poate că loviturile în față și în nas reprezintă o achiziție culturală, sub influența sporturilor de contact, însă nu putem exclude și ipoteza că așa a fost mereu și osatura facială a fost totuși supusă vreunei selecții naturale specifice, pentru a rezista impactului fizic în încăierări.

Revenind la evoluția mâinii, un studiu publicat în 2013 aduce un plus de lumină asupra modului în care ar fi putut evolua mâna umană în conexiune cu războinicia. Datorită descoperirii unui os metacarpian arhaic, important în anatomia mâinii, antropologii au dedus că mâna hominizilor a înregistrat modificări esenţiale acum 1,8-0,8 milioane de ani. Specimenii Homo erectus, care trăiau acum 1,4 mln. de ani, aveau deja o mână foarte asemănătoare cu cea contemporană.

În opinia antropologilor, procesul de modificare morfologică a mâinii este o consecinţă directă a necesității de prelucrare a pietrei, pentru confecţionarea uneltelor şi armelor primitive. Procesul de prelucrare a pietrelor a stimulat și a condiţionat evoluţia accelerată a mâinii; erau avantajați acei hominizi, acele grupuri care prelucrau mai eficient și mai rapid obiectele mici şi rigide.

Altfel spus, hominizii care aveau, datorită unor mutaţii, abilitatea manuală de a confecţiona topoare de piatră şi vârfuri de săgeţi erau mai combativi şi mai avantajaţi în lupta pentru existenţă; corespunzător, selecţia naturală a favorizat multiplicarea la nivel de populaţie a acelor gene care determinau transformări la nivel de anatomie a mâinii, în direcţia sporirii abilităţilor de prelucrare a obiectelor. În aşa mod, de-a lungul a sute de mii de ani mâna a evoluat, fiind perfect adaptată pentru fabricarea armelor şi a uneltelor de vânătoare, iar mai târziu şi a obiectelor de uz social. Aceste abilităţi au dus în cele din urmă la apariţia civilizaţiei umane.

Dar epopeea evoluţiei mâinii nu se opreşte aici. Un rol substanţial în succesul vânătoresc, deci în cel de supravieţuire şi războinicie, l-a avut şi anatomia umărului. Omul este un bun aruncător de pietre, de fapt, noi suntem cei mai performanţi din lume. Un jucător de baseball poate arunca mingea cu o viteză de 160 km/h şi cu o precizie uimitoare; în timp ce o piatră aruncată de un cimpanzeu abia dacă atinge 30 km/h.

baseball v washington -TB

baseball v washington -TB

Abilitatea noastră de a arunca pietre cu putere şi în ţintă se datorează unor modificări în anatomia humerusului, dar și a claviculei, care au apărut încă acum aproximativ 2 mln. de ani la Homo erectus şi s-au accentuat la speciile succesoare. Graţie acestor modificări, noi putem îndoi mâna mult mai în spate, o putem răsuci liber, iar energia necesară aruncării este în mare parte oferită de alţi muşchi ai corpului; în acest proces este inclusă și dinamica mişcării asigurată de talia mai zveltă a hominizilor.

Tot în perioada formării anatomiei umărului, au apărut adaptări pentru alergat. Impactul acestor transformări asupra succesului evolutiv al hominizilor a fost enorm – ele au permis aruncarea obiectelor contondente, a pietrelor şi suliţelor, pentru hăituirea şi omorârea mai uşoară a animalelor. Iar răpitorii au început să ocolească grupurile de hominizi, de teama de a fi loviți şi răniți de la distanţă.

În sfârşit, există o ipoteză originală, deşi în unele privinţe speculativă, că abilitatea nativă a unor oameni de a manipula cu mâna stângă de asemenea ar fi o adaptare pentru luptă. Se cunoaşte că foarte mulţi sportivi de performanţă (din box, scrimă, tenis etc.) sunt stângaci; numărul acestora în sport este mai mare decât media generală pe populaţie.

Transferul abilităţilor către mâna stângă e prea costisitoare în plan evolutiv, consideră cercetătorii, deoarece implică o restructurare, fie şi minimă, a conexiunilor nervoase, implică şi o vulnerabilitate a sistemului imunitar. Apare întrebarea: care sunt avantajele acestui polimorfism – transferul abilităţilor către mâna stângă –, din punct de vedere evolutiv? Ce avantaje au avut oamenii stângaci încât, în pofida unor costuri evolutive, au trecut testul selecţiei naturale şi au asigurat răspândirea genelor lor?

Unii cercetători consideră că avantajul a constat în sporirea abilităţilor combative, de luptă corp la corp, când loviturile cu mâna stângă, nestandarde, luau prin surprindere şi adeseori aduceau victoria în luptă.

Prin urmare, acum câteva milioane de ani, primele specii de hominizi aveau deja un angrenaj anatomic și un sistem neuronal care le permiteau să confecţioneze arme de vânătoare, să omoare animale, să se omoare între ei şi să transforme agresivitatea în războinicie. Iar odată confecţionate primele proiectile, azvârlite cu îndemânare, procesul evoluţiei sociale a înregistrat un ritm deosebit de accelerat.

Unii autori au înaintat teza „morţii de la distanţă”, prin care susţin că inventarea suliţelor şi săgeţilor a contribuit în mod crucial la consolidarea şi dezvoltarea grupurilor umane. Armele de piatră şi mai ales proiectilele au transformat luptele în adevărate războaie şi, din acel moment, pentru a supravieţui, grupurile umane au fost nevoite să pună accentul pe coeziune şi creştere numerică. Aşa au fost puse bazele societăţilor şi ale civilizaţiei.

În lumina acestor descoperiri și constatări, înțelegem că ar trebui reconsiderată afirmația sus-menționată a lui Friedrich Engels că „munca l-a creat pe om”. Astăzi, afirmaţia cea mai potrivită ar fi că şi munca, şi agresivitatea sau războinicia l-au creat pe om, prin modelarea creierului și mâinii. Am evoluat luptând.

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *