Gena mamei răutăcioase și amploarea violenței asupra copiilor

 

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

În februarie 2015, Papa Francisc I a reușit să surprindă întreaga lume. În cadrul unui discurs despre rolul taților în familie, el a rostit următoarele:

„Cândva, am auzit un tată declarând: „Trebuie câteodată să-mi lovesc puțin copiii. Dar niciodată peste față pentru a nu-i umili”. „Ce frumos!”, a comentat Papa Francisc poziția acelui tată, apoi adăugă: „El cunoaște simțul demnității! El îi pedepsește, dar o face de o manieră dreaptă”.

Pontificul a fost dur criticat pentru aceste comentarii, deoarece, dincolo de caracterul lor controversat, ele oferă o acoperire morală abuzului asupra copiilor și pot fi percepute drept îndemn direct la acțiune de către milioane de creștini. Or, și așa numărul copiilor bătuți, maltratați, abuzați fizic și emoțional este înspăimântător de înalt, fără ca aceste bătăi să-i facă mai disciplinați și mai buni.

Faptul că personalități de înaltă autoritate morală sau intelectuală acceptă pedeapsa corporală ca metodă a disciplinării copiilor aduce un mare deserviciu încercărilor de a combate violența în familie. Așa e natura omului – nu prea știe unde e măsura și crede mai curând în cuvintele unei personalități care-i confirmă prejudecățile, decât în opinia unui savant, care se bazează pe studii academice.

Iată de ce succesul diferitor campanii de combatere a violenței în familie și împotriva copiilor este sub așteptări. Ne convingem personal că în pofida datelor ştiinţifice, a campaniilor sociale şi a diferitor penalizări, educaţia prin bătaie este încă extrem de răspândită. Dar bănuiesc că puțini își închipuie amploarea acesteia.

Potrivit unui studiu sociologic elaborat pentru UNICEF în 2006, numărul copiilor abuzați fizic, sexual sau în alt mod se ridică la sute de milioane anual, iar pedepsele corporale sunt aplicate și la domiciliu, şi în cadrul instituţiilor de educaţie din cele mai diverse ţări.

Pedepsele corporale sunt aplicate de un procentaj foarte mare de părinţi sau adulți, cu toate că aceștia nu întotdeauna sunt dispuși să-și recunoască fapta.

Studii special elaborate, bazate pe înregistrări audio în timp real, au relevat că părinţii îşi chelfănesc copiii mult mai des decât recunosc. Și s-a constatat că, de regulă, pălmuirea se face nu atât în scopuri educative, cât în urma unor impulsuri emoţionale necontrolate ale adulților.

În plus, copiii adeseori sunt pedepsiţi pentru greşeli în esenţă nesemnificative: îşi sug degetele, mănâncă în mod necorespunzător, au coborât de pe scaun, au ieşit fără permisiune etc. Au fost înregistrate cazuri când erau loviţi şi copiii de numai şapte luni sau când erau administrate câte unsprezece palme la rând.

Cu alte cuvinte, părinţii nu-şi pot controla emoţiile şi comportamentul; loviturile lor sunt o consecinţă a frustrării. Iar declaraţiile lor ulterioare că au lovit „pentru a educa” sau „pentru a disciplina” sunt doar o justificare a propriei impulsivități și agresiuni.

Totodată, contrar stereotipului că violenţa domestică ar fi mai frecventă în familiile sărace, s-a constatat că aproape la fel de multe abuzuri faţă de partener şi copii comit şi indivizii cu statut socioeconomic înalt. Deci bătaia copiilor e o procedură omniprezentă, o găsim pe toate meridianele, la toate nivelurile sociale, inclusiv în țările înalt dezvoltate.

În SUA, de exemplu, rata agresiunii fizice asupra copiilor e surprinzător de înaltă. Peste 70% dintre mamele copiilor de doi ani au mărturisit că aplică pedeapsa corporală. Cu cât copilul crește mai mare, cu atât mai mare este probabilitatea că va fi bătut de către părinții săi.

O altă cercetare largă asupra a 4 503 copii cu vârsta de la o lună la 17 ani a dezvăluit că două cincimi (41,2%) dintre acești bebeluși și adolescenți au trăit experiența abuzului fizic pe parcursul acelui an. Fiecare al zecelea a avut și răni cauzate de acele abuzuri.

Tot în SUA, cercetătorii de la University of Michigan au evaluat situaţia din 2 788 de familii cu copii mici şi au stabilit că 30% dintre copiii de numai un an sunt bătuţi cel puţin o dată pe lună de mamă, tată sau de ambii părinţi. Deci, pruncii sunt bătuţi încă înainte de a fi capabili să meargă şi să vorbească. Iar 10% dintre familii au avut cel puţin o vizită la domiciliu din partea angajaţilor serviciului de protecţie a copilului.

În România, statisticile variază de la un an la altul, precum și în funcție de tipul sondajului. Un raport din 2006 al UNICEF aprecia, pe baza diferitor sondaje, că 74% dintre părinți își abuzau fizic copiii.

În 2014 a fost publicat un studiu realizat de sociologii de la Universitatea din Bucureşti, pe un eşantion de aproximativ 1.600 de copii de vârstă şcolară, care a arătat că 62% dintre aceştia sunt loviţi cu palma de părinţi atunci când greşesc cu ceva; curios că cel mai des sunt pedepsiţi anume de mamele lor.

În Republica Moldova, potrivit datelor din 2014, 76% dintre copiii cu vârsta între 2 și 14 ani au fost supuși disciplinării violente, dintre care 48% pedepsei fizice, iar 69% – agresiunii psihologice.

Agresarea nu se rezumă doar la bătăi; un capitol aparte în molestarea copiilor îi revine abuzului sexual. Mitch Withman, terapeut american care a consiliat victimele și agresorii sexuali ai copiilor, susține că fiecare al patrulea copil a suferit o formă de abuz sexual, iar cea mai mare incidență a abuzurilor apare la vârsta de 4-11 ani. Într-adevăr, la scară globală cel puţin 20% dintre fetiţe şi 5-10% dintre băieţi sunt abuzaţi sexual.

În raportul pentru UNICEF din 2006 se vorbește despre 150 de milioane de fete și 73 de milioane de băieți sub 18 ani care sunt supuși diferitor forme de violență sexuală, inclusiv violurilor. Bărbaţii care au fost abuzaţi sexual în copilărie au ei înşişi înclinaţia de a se comporta agresiv din punct de vedere sexual în raport cu femeile, mai ales pe fundalul unui consum de alcool.

Nu este exclus că baterea și traumtizarea copiilor să fie, în mod paradoxal, un fenomen mai des întâlnit în societățile contemporane, civilizate decât în timpurile arhaice, în triburile de vânători-culegători. În trecutul îndepărtat copiii ca și cum aparțineau întregului trib, iar viața oricărei familii era în văzul semenilor, corespunzător bătaia severă a unui copil ar fi fost rapid interceptată și întreruptă de către ceilalți membri ai comunității. Acum însă, când s-au rupt lianturile tribale, când fiecare familie a devenit autonomă, izolată și străină de alte familii din aceeași societate, bătaia copiilor poate fi tăinuită.

În lipsa unui „control social” din partea rubedeniilor sau a vecinilor, părinții-agresori din megapolisuri se simt anonimi, izolați și nepedepsiți, fapt care îi încurajează să transforme „educația prin bătaie” în maltratare sistematică (inclusiv din porniri sadice). Astfel, „sindromul copilului bătut” este mai curând o achiziție comportamentală modernă decât moștenită din perioada tribală.

În unele cazuri agresarea copiilor poate reflecta în mod expres anumite probleme psihologice sau dereglări neurofiziologice de care suferă cei maturi. Mai întâi de toate, probabil adulții agresori au fost ei înșiși victime ale abuzurilor în copilărie și acționează conform unor modele comportamentale deficiente sau poate că acele abuzuri din copilărie i-au afectat psihic și ei sunt acum impulsivi și agresivi fiindcă efectiv le lipsește o bună capacitate de autocontrol.

Părinţii care îşi permit să-şi agreseze propriile progenituri pot fi bănuiţi și de o anumită predispoziţie genetică sau psihică pentru aşa ceva. Parţial această ipoteză a şi fost confirmată. S-a constatat că acele femei care îşi bat copiii sau strigă mai des la ei sunt purtătoarele unei gene pe care cercetătorii au numit-o metaforic „gena mamei răutăcioase” („angry mum gene”).

Este vorba despre o variaţie a genei DRD2, responsabilă de controlul dopaminei în creier. Mamele purtătoare ale acestei gene devin mai răutăcioase mai ales în condiţii nefavorabile în plan economic (cum ar fi criza economică din 2008), comparativ cu celelalte mame care reuşesc să îşi păstreze echilibrul psihologic.

Astfel, copiii acestor mame ar putea moşteni şi respectivele gene, ar putea prelua şi modele improprii de educare, vor acumula frustrări de timpuriu şi vor fi la rândul lor violenţi. Aşa se perpetuează comportamentele violente de la o generaţie la alta. Iar dacă suprapunem asupra acestor factori impactul diferitor crize (economice, sociale, militare), înţelegem de ce este atât de dificil să dezrădăcinăm agresivitatea socială.

 

© Dorian Furtună, etolog

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus”)

Comments

  • irina spune:

    ”Mama rautacioasa” a ajuns la limita cu nervii pentru ca ea face mancare, ea face curat, ea spala, ea sterge mucii si caca,ea tine casa, ea e bou de carat si vita de povara. E de la sine inteles ca trebuie sa faca toate astea si sa sa ramana calma si serena.
    Impartirea echitabila a responsabilitatilor in cuplu e ”texte de goagal”. De aceea mama e ”surprinzator” cea careia ii sare tzandara , iar tatal e … de fapt, nu, nu e treaba de barbat sa stai dupa fundul copilului. Las’ ca e treaba muierii asta!

    • liviug spune:

      Irina, eu zic ca mai bine iti schimbi sotul decat sa bati copilul. Nu suntem toti lepre. Mi-e greu să inteleg insa cum poate cineva să se razbune pe cineva nevinovat pentru greutatile pe care nu acesta i le-a provocat. Eu sunt dintre acei ghinioniști care a mancat bataie de la parinti cand acestia erau nervosi, si niciodata ca o „pedeapsă” pentru o fapta a mea. Mama ma batea pentru ca „o faceam de ras” si tata pentru ca indrazneam sa deschid gura sa ma apar daca ma certau. In apararea papei Francisc, nu m-a deranjat niciodata bataia in sine ci abuzul psihic. Nu-mi amintesc daca ma durea insa imi amintesc perfect cum e sa iei palme si curele peste fund pentru ca nu te opresti din plans de la alte palme si curele peste fund. O palma nu afecteaza un copil cum il afecteaza umilinta si zdrobirea personalitatii.

    • verinica spune:

      Irira bine spus.
      Numai ca pina vom avea ajutor din partea altor persoane trebuie sa gasim fiecare putere si sa ne descarcam impulsurile prin diferite modalitati.
      Ca de exemplu sa iesiti din aceasi camera cu copilul.
      Daca este dorinta de a lovi atunci lovesti in masa.
      Aveam atitea responsabilitati pe umerii nostri si in plus suntem judecate pentru ca nu avem dreptul sa gresim.
      Eu consider ca trebuie sa ne intelegem „noi mamale” si sa ne sustinem si sa ne ajutam reciproc pentru a reusi fi corecte cu copilasii nostri. Pentru ca ei sunt ce avem mai sfint.

    • Gogeah spune:

      Cine te a forțat sa faci copii?Sa faci un copil e cel mai ușor dar sa l crești sănătos e mai greu.Trebuia sa gândești înainte ca nu faci clătite și dacă le arzi le arunci.Ca de…nu i nici atunci vina ta.E tigaia sau laptele:)

    • Alin spune:

      Eu sunt tata….nu perfect, dar încerc. Am divorțat din anumite motive de violenta asupra copilului, lene ( mâncare făcea mamaia sau eu, si când făceam eu sarea lumea cu gura la mine – ce, nu îți place mancarea făcută de mamaia? ), curățenia era o data când își amintea, si atunci ca pisica( in condițiile in care nu a avut serviciu mult timp), in rest doamna avea grija sa se joace la calculator aproape toată ziua si câteva ore din noapte. Piticul meu lua bătaie si de la mama si de la mamaie, aproape din orice. De ocupat de el eram eu seara când veneam de la munca. Totul pana când am aflat de bătăi…copilul meu la 5 ani nu vorbea bine…sau nu vroia sa vorbească. Am fost la psihiatru…in final am divorțat…am continuat cu psihiatrul… Cu tratament piticul e mai bine, dar a rămas cu traume…este clasa zero si ma lupt cu integrarea lui in societate….si daca te intrebi, da, copilul este la mine. Mama nu participa cu nimic la creșterea lui, doar are pretenții. In rest a rămas la fel. Acum eu si Radu ne refacem viață. Nu este ușor cu toate ratele din bancă ( ne-am luat apartament in rate pe 27 de ani, dar se descurca tati ca muncește mult sa avem de toate). Deci vezi….poate nu toți tatii sunt cum vreti, dar poate problema e si la mămici. Eu am avut curaj sa fac ceva pentru copilul meu. Așa ca….ai face bine sa nu mai judeci. Poate si tu ai parti rele si nu le recunoști. Iubeste-ti si respecta copilul. Ajuta-l când greșește si învățam sa fim mai buni.

      • Raluca spune:

        Multumesc pentru ca esti un tatic minunat.Va doresc tot binele din lume.

      • Bi spune:

        Alin, mare respect pentru ceea ce faci! Sunt sigura ca pana la urma copilul si va dezvolta armonios!
        Ai dreptate, nu toti tatii sunt perfecti dar nici iresponsabili. Sotul meu m-a ajutat enorm cu copilul si inca o face. De multe ori stangaci, dar se straduieste si asta ne face sa fim amandoi parinti nu doar unul si celalalt de decor!
        Va doresc sa fiti sanatosi, puternici si sa aveti o viata frumoasa!

    • liliana spune:

      copii nu sunt vinovati ca mama e depasita de situatie sau ca are un sot care nu o intelege.de cand e lumea femeia a ingrijit casa si a crescut copii ,in conditii mai grele decat acun asa ca nu mai dati vina pe sot sau pe neputinta voastra atunci cand bateti copiii.nu aveti nici o scuza

    • MC spune:

      Irina, dar de ce sa iți verși furia pe un copil?
      Aaa,pentru ca el fizic este mult mai mic ca tine?
      Te-a obligat copilul sa-l îl aduci pe lume?
      Nu cred,a fost alegerea ta.
      In concluzie copilul nu are nici o vina și NICI un fel de obligații fata de părinți!
      Un copil crescut într-un mediu familial cald și echilibrat nu va crea nici un fel de probleme majore,iar micile greșeli ale copilului se corectează cu calm,explicații și uneori pedepse,în nici un caz cu bătaie.
      De ce nu bați pe cineva care are aceeași greutate cu tine,sau chiar mai mare?
      Si da,exista împărțirea echitabila a responsabilităților in multe cupluri.
      Daca tu nu ai parte de asa ceva de ce mai stai într-o astfel de relație?
      Sa nu îmi spui ca pentru copil.copii,pentru ca acest motiv este ”bullshit”.
      Lucrez cu copii abuzați in familie,unii dintre ei au ajuns la vârsta maturității, nu cred ca vrei sa știi ce părere au despre asa zisul ”sacrificiu” al mamei.

  • George spune:

    Ce te-as scuipa intre ochi SCARBA si VIPERA , HIENA de irina !
    Ascunsa in spatele calculatorului iti umilesti copilul, cand taticu’ e un prostanac ,in loc SA-TI DEA PAPUCII in secunda 2 dupa ce lovesti copilul !
    SCARBA INFINITA DE „IRINE” ; cica sa nu le atingi nici cu o floare…

    Baieti, mare atentie la insuratoare : urmariti cu atentie toate miscarile asa zisei viitoare mame -soacre, ca fix la fel va fi „consoarta”…
    Sub papuci sau DEMNITATE , alegeti !

  • Ionela spune:

    Doamna de mai sus ,prin ceea ce spune ,cere ajutor, pentru ca probabil este depasita de situație si epuizată !Nu o puneti la zid ,mai ales niste bărbați care nicicând nu vor intelege ca mama are o munca fizică si psihică mult mai solicitantă decat a unui tactic !Nu judecați fara sa cunoasteti situația !!!De judecat sunt acele mame care isi omoară pruncii la nastere sau care ai părăsesc pe dealuri!Nu o apar dar nici nu pot sa o condamn ,ea nu a precizat ca isi brutalizeza copii ci doar a afirmat ca nu poate fi mereu zâmbitoare si calma!!!

  • Sa iti lovesti copilul este o mare greseala. Studiile au demonstrat ca o palma data unui copil ii schimba vocea. Imaginati-va ce se intampla dupa mai multe astfel de experiente. Intr-adevar, exista o predispozitie genetica spre violenta care este dezvoltata de mediul in care traieste si se dezvolta copilul, de relatiile cu parintii. Daca parintele are propriile experiente traumatizante din copilarie, este dificil sa isi controleze impulsurile, dar asta nu inseamna ca nu este responsabil. Din pacate foarte multi copii ajung in cabinetul psihologului sau consilierului scolar cu dificultati de relationare, dificultati de invatare, de concentrare a atentiei, s. a. Atunci constat ca problema este a parintilor de cele mai multe ori, iar copilul este doar un simptom. Parintii vor sa se schimbe copilul, dar ei nu accepta propria schimbare. Din pacate sfaturile nu sunt suficiente, este nevoie de multe ori de un specialist care sa determine schimbarea parintelui. Cati parinti apeleaza la acesta?
    Cei mai multi gasesc diferite justificari pentru propriile comportamente, iar copilul aflat in suferinta isi iubeste parintele neconditionat si invata ca violenta e o parte din iubire, ceea ce e total gresit.
    Fiti parinti responsabili si deschisi spre a invata „meseria”de parinte, care este foarte dificila si presupune foarte multa iubire si intelegere, fata de copilul care nu vine pe lume cu „instructiuni de folosire”, ci doar cu bucurie si dorinta de cunoastere!

  • Daniele Zimta spune:

    Multumesc frumos !

  • Andreea spune:

    Nu pot înțelege un lucru… de fapt, nu pot înțelege mai multe! Cum ar fi depresia post partum, nervii descarcati pe copil etc… atunci când mă uit la copilul meu, îmi trece orice supărare și zâmbesc instant! Tăticul a fost cu mine la primul eco și deși a fost încântat, 1 luna mai târziu s-a descotorosit de noi… m-a căutat în perioada când știa ca am DPN dar am refuzat sa vorbesc cu el. Pana la urma, am cedat, totuși și ne-am împăcat… A venit la noi, a stat 1 luna jumate, timp în care nu mă mai lăsa nici sa port bebelușul în sistemul de purtare, voia el sa împingă caruciorul?. Îl adormea după ce îl alaptam, noaptea se trezea și el și dacă nu adormea puiul după ce papa, stătea cu el și mă lăsau sa dorm. Acum a plecat în străinătate și om vedea ce va fi de-acum înainte… oricum, ideea este ca, deși eram răvășită de tot ce s-a întâmplat, deși am rămas singura, eu Mi-am iubit copilul de la prima liniuța roz și când L-am vazut prima data, când L-am pus la sân pentru prima dată, când a început sa gangureasca, sa se-ntoarca de pe-o parte pe alta, mi-am seama ca nu exista fericire mai mare decât sa îi vezi realizarile! Cum as putea eu sa-l lovesc când nimeni niciodată nu va fi în stare sa-mi aduca atâta fericire în suflet cum o face el!? Cum va puteți descărca frustrările pe puiul ăla de om care, în mod normal, aduce soarele în viața voastră!? Mama m-a lovit o singura data când am tras de perdea și Mi-a căzut galeria în brațe pentru ca S-a speriat îngrozitor, putea sa-mi cada în cap… a plâns cu mine în brațe și Mi-a pus comprese cu apa rece pe fund?… și ea a rămas văduvă când eu aveam 3 ani jumate și nu s-a recasatorit! Dacă nu sunteți fericite cu soții și asta va face sa va vărsați frustrările pe copil, dati-l dracu’! Nu pierdeți aceste momente! Va veni o vreme când va veți dori sa va strângeți copilul în brațe și el, marcat de copilăria zbuciumata pe care i-ați oferit-o, va fi mai rece decât un sloi de gheata… și cred ca nimic nu e mai dureros!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *